Care este locul în care se cuvine să se săvârşească Spovedania şi care este rânduiala ei?

Spovedania sau Mărturisirea păcatelor este un act de mare intimitate, care se petrece numai între preot şi penitent, şi de aceea ea trebuie făcută într-un cadru potrivit. Acest lucru trebuie avut mereu în vedere, pe de o parte pentru a asigura secretul mărturisirii, iar pe de altă parte pentru a se crea disponibilitate celui care se mărturiseşte de a-şi descărca sufletul şi de a spune toate păcatele sale, fără jenă sau reţinere şi fără omisiuni. De aceea, locul acesta şi cadrul potrivit nu ni-l oferă decât lăcaşul de cult sau biserica, iar compartimentul sau partea cea mai indicată din sfântul lăcaş nu-i decât pridvorul sau mai ales pronaosul, bine ştiind că şi odinioară acestea erau părţile rezervate sau destinate penitenţilor sau păcătoşilor.

Conform indicaţiilor tipiconale  din Molitfelnic, preotul trebuie să stea, îmbrăcat în toate veşmintele preoţeşti sau măcar cu epitrahil şi felon, în faţa icoanei Mântuitorului, Căruia de fapt se spovedeşte penitentul, preotul fiind doar un martor al acestui act şi care va mărturisi  înaintea lui Iisus Hristos toate cele pe care le va spune credinciosul. De aceea, trebuie să avem convingerea şi siguranţa că noi ne mărturisim lui Hristos, prin mijlocirea preotului duhovnic. Pentru aceasta, preotul îl asigură pe penitent  că Hristos este de faţă şi-l îndeamnă să nu se ruşineze sau să se teamă ori să ascundă vreun păcat (Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 65).

Pentru Spovedanie, trebuie fixate zile anume sau părţi din zi în care să se oficieze sau să se desfăşoare această Sfântă Taină, anunţate din timp pentru ca lucrarea aceasta să-şi atingă scopul dorit. Ea se face pe îndelete şi cu răbdare, fără grabă şi stres, fiind una dintre cele mai delicate şi mai grele misiuni ale preotului. Ea nu se face în timpul slujbelor de Vecernie, Utrenie, Liturghie sau altele, nu se face între două ectenii, chiar dacă sunt mai mulţi preoţi la o biserică, nu se face în naos, în prezenţa şi în auzul altor credincioşi, la una din uşile laterale ale Altarului, pentru că prin aceasta arătăm lipsă de atenţie faţă de această Sfântă Taină, superficialitate şi improvizaţie, pentru a nu spune dispreţ faţă de ea. De altfel, trebuie să mărturisim că nu prea i se dă importanţa care i se cuvine, dacă avem în vedere rolul ei fundamental în păstrarea calităţii de creştin autentic, în regenerarea sufletească şi în progresul sau sporul duhovnicesc.

În afară de locul de săvârşire a Spovedaniei, stabilit de rânduielile bisericeşti tradiţionale, mai sunt şi situaţii speciale privitoare la această temă. Aşa, de exemplu, pe bolnavii care nu se pot deplasa la biserică îi spovedim şi eventual îi împărtăşim acasă, la patul de suferinţă, după aceeaşi rânduială, sau le administrăm Rânduiala Împărtăşaniei grabnice a celui bolnav, care are în cuprinsul ei şi spovedirea celui în cauză (Molitfelnic…, p. 139).

Pe bolnavi îi mai putem spovedi şi în spitale. Dacă spitalul are un lăcaş de cult (biserică, paraclis, capelă) şi bolnavul se poate deplasa, Taina Spovedaniei este de dorit să se săvârşească acolo. Dacă nu, ea poate fi săvârşită la patul bolnavului.

Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în celelalte instituţii de asistenţă socială sau alte instituţii ale statului în care a pătruns lucrarea pastorală a Bisericii: armată, penitenciare, aziluri de bătrâni, orfelinate etc. Acolo unde există lacaşuri de cult, Spovedania se va desfăşura în ele, dacă nu, ea se oficiază într-un loc special  ales care să asigure secretul mărturisirii.

În ceea ce priveşte rânduiala Mărturisirii, regulile bisericeşti prevăd ca preotul să fie înveşmântat în toate veşmintele treptei sale. În practică însă, majoritatea preoţilor săvârşesc această Taină numai cu epitrahilul şi felonul. Manualul de Liturgică vorbeşte de situaţia săvârşirii Tainei Spovedaniei numai cu epitrahilul  în special când Taina este săvârşită în afară de biserică (pr. prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 387). În lăcaşul de cult, este indicat să se îmbrace şi felonul care dă mai multă autoritate preotului duhovnic. De asemenea, preotul  care săvârşeşte Taina Spovedaniei trebuie să aibă hirotesia de duhovnic. Ea se dă în chip special de către episcop, după un timp de la hirotonie, şi fără ea nu avem îndreptăţirea canonică a săvârşirii acestei Sfinte Taine.

Taina Spovedaniei are trei momente importante: partea de dinainte de Spovedanie; Spovedania sau Mărturisirea propriu-zisă şi partea de după Spovedanie.

Partea de la început, cu caracter pregătitor sau introductiv, cuprinde: binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, psalmul 50, troparele de umilinţă, două rugăciuni de iertare şi îndemnul penitentului de a face o mărturisire sinceră şi completă.

Partea a doua constă în Mărturisirea păcatelor. Este partea cea mai importantă şi în acelaşi timp şi cea mai dificilă. În privinţa aplicării în practică a acestei părţi sunt mai multe atitudini; dar nu toate sunt eficiente. Cea dintâi este spovedania numită „după pravilă” practicată de ieromonahi şi de unii preoţi de mir  care înţeleg să întrebe pe penitent tot chestionarul din Molitfelnic, care cuprinde întrebări care nu mai sunt  în întregime actuale şi necesare. Alţi preoţi au un număr de întrebări stereotipe şi invariabile, ceea ce nu este suficient. Unii credincioşi aşteaptă să fie întrebaţi, ceea ce nu este corect, căci numai ei îşi cunosc păcatele. Alţii folosesc ghidurile  de spovedanie pentru a-şi  aminti  păcatele, pe care le scriu  şi le citesc automat, fără prea multă concentrare şi cu lux de amănunte.

Ce urmărim prin Spovedanie? Ca aceasta să fie benevolă, făcută din inimă, nu de silă sau de teamă. Să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele făcute de la ultima mărturisire, fără să tăinuim ceva. Să fie sinceră şi obiectivă, neîncercând să diminuăm gravitatea păcatelor săvârşite (vezi pr. prof. Ene Branişte, Liturgica specială…, p. 188).

Pentru a atinge aceste obiective, practica cea mai logică şi mai indicată este ca mai întâi penitentul să spună ce păcate îl apasă, după ce şi-a făcut examenul de conştiinţă. După aceea intervenim noi, slujitorii, cu întrebările, pentru a ne lămuri şi clarifica unele greşeli sau dacă dorim să aflăm şi alte aspecte ale vieţii duhovniceşti ale penitentului. Dialogul trebuie să fie sincer, deschis şi la obiect, cu amabilitate  şi căldură, ca de la părinte la fiu, fără reproşuri sau acuzaţii grave şi dure, pentru a nu inhiba persoana respectivă.

Partea a treia este tot rituală, ca şi prima. Preotul pune epitrahilul pe capul penitentului îngenuncheat, îi citeşte rugăciunea de iertare, rosteşte o ectenie întreită şi face otpustul, apoi îi dă dezlegarea de păcate prin punerea mâinii, cu formula „Domnul şi Dumnezeul nostru…“ şi cu semnul crucii pe cap. Rosteşte „Cuvine-se cu adevărat…“ şi prescrie canonul sau epitimia de urmat. Păcătoşilor cu păcate mari, care nu sunt vrednici de a se împărtăşi, nu li se dă dezlegarea decât după îndeplinirea canonului sau a epitimiei.

După săvârşirea Tainei Spovedaniei, preotul este obligat să păstreze secretul Mărturisirii. Legiuirile civile bizantine prevăd ca pedeapsă, pentru preotul care ar fi divulgat acest secret, tăierea limbii şi închisoare pe viaţă. În Pravila cea Mare a lui Matei Basarab, glava 319, se prevede ca pedeapsă suspendarea preotului pe trei ani şi cu obligaţia de a bate 100 de metanii pe zi. Legiuirile bisericeşti actuale pedepsesc pe preotul care ar săvârşi acest păcat, considerat delict, cu depunerea din treaptă (vezi Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale BOR, art. 28, şi pr. prof. Ene Branişte, Liturgica Specială…, pp. 389-398). (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)