Care este raportarea corectă a creştinului la ceasul sfârşitului pământesc?

Singura și adevărata realitate a vieții umane este cea situată în dimensiunea eternității. În această perspectivă, viața și moartea terestră primesc un cu totul alt sens. Omul a fost creat pentru veşnicie și de aceea trebuie să fim mereu conştienți de acest mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu - viața, fiind încredinţaţi că El este și „Stăpânul morții în trecerea noastră pe acest pământ”.

Pentru omul de astăzi, care este conştient de realitatea acestei vieți, moartea reprezintă, totuşi, o durere. Pentru creştin, ea este purtătoare și de o nădejde pe care ne-o dă Mântuitorul Iisus Hristos, „pentru că, dacă credem că lisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu pe cei ador­miți îi va aduce împreună cu El” (1 Tes. 4, 14).

Pentru indiferenții acestei lumi, dacă moartea nu înseamnă nimic, atunci nici viața nu are o mare valoare, deoarece le lipseşte sentimentul religios, care îl leagă pe om de Dumnezeu.

Marele istoric Plutarh spunea că „au existat popoare care nu aveau cetăți, care nu cunoşteau întrebuințarea banilor, dar nu au existat popoare fără să creadă într-o divinitate”. Dacă străbatem filele istoriei religiilor, observăm că nemurirea sufletului este o idee prezentă la toate popoarele lumii. Legat de această credință în nemurire, întâlnim practici felurite, de la cele mai pompoase până la cele mai simple. Credința în nemurirea sufletului este un fenomen universal.

La această credință se opreşte omul din alergarea sa zilnică, îngrijindu-se puțin de suflet, pentru a-l pregăti de marele drum spre viața de dincolo. Aşa se opreau şi oamenii din Vechiul Tes­tament, cei din poporul ales, ca să se îngrijeas­că şi de sine, şi de cei plecați din această viață. Prorocul Ieremia ne arată că vechii evrei făceau ospețe cu pâine și vin la locurile de înmormântare ale morților şi exista preocuparea de a îngriji trupul mortului, spălându-l şi ungându-l cu mirodenii. Aşa se explică de ce femeile mironosițe veneau la mormânt, să ungã trupul Domnului Iisus”; aşa înţelegem de ce Iosif şi Nicodim, după ce au cumpărat smirnă și aloe, „au luat trupul lui Iisus și L-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la evrei”.

Această preocupare pentru nemurirea sufletului și pentru împlinirea unor datorii față de cei plecați din această viață exista şi la strămoşii noştri romani și daci. Multe dintre practicile şi datinile prezente în cultul morților la români îşi au sorgintea în obiceiurile practicate de păgânismul roman. Aceste obiceiuri au fost păstrate, dar au fost încreştinate, arătându-se că simbolismul înmormântării este mai înalt decât actul înhumării în sine.

Romanii îşi luau rămas-bun prin salutul „sit tibi terra levis” (să-ți fie țărâna uşoară) de la ră­po­sați, care erau încredințați strămoşilor sau zei­lor; acest salut este o mângâiere pentru cei din familie şi este folosit și de creştinii zilelor noas­tre. De asemenea, stropeau cu vin trupurile eroilor, ale celor care, murind pe câmpul de luptă, erau încununați cu onoruri militare. Multe alte obiceiuri țin de ceremoniile religioase care se să­vârșeau în familie de către cel ce era „pater fami­lias”, adică cel care avea şi funcția de preot al ca­sei. În religia geto-dacilor, sentimentul de nemu­rire era atât de adânc trăit încât moartea era dorită pe câmpul de luptă. Ei se numeau pe ei înşişi „Poporul Nemuritorilor”, pentru că - deşi au trăit cu mult înainte de Hristos - erau convinşi că nu vor muri niciodată. Pentru ei, moartea fizică era ca o mutare care îi ducea de aici în adevărata lor patrie, sus, în cer. Aşteptau moartea cu nerăbdare. Elementele de bază din credința strămoşilor în nemurirea sufletului şi preocuparea pentru pregătirea celor răposați au înlesnit răspândirea învățăturii Mântuitorului Hristos, de către misionari, începând cu Sfântul Apostol Andrei.

Dacă în Vechiul Testament se puteau auzi mărturii de genul: „Oare morților vei face minuni, sau cei morți se vor scula și Te vor lăuda pe Tine?”, pentru primii creştini şi pentru poporul binecredincios, moartea este „somn”, trecere la viața veşnică, „că nu este, Doamne, moarte pentru robii Tăi, când ieşim din trup, ci mutare de la cele mai pline de întristare la cele mai bune și mai vesele și odihnă și bucurie“.

Această viziune diminuează aproape anulând prăpastia de netrecut dinte viață și moarte, căci drepții, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, n-au nici o moarte, ci o trecere la viața de veci în Biserica lui Hristos, văzută pe sfântul disc din rânduiala Proscomidiei, cei adormiți împreună cu cei ce viază și se mişcă alcătuiesc acelaşi trup și nimeni nu face pentru sine nimic, „căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Căci de trăim, pentru Domnul trăim, și de murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Cãci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să aibă stăpânire și peste cei morți și peste cei vii” (Romani 14, 7-9).

Omul creştin ancorat în viața Bisericii este supărat și trist atunci când trăieşte durerea despărțirii de cineva drag, dar îşi păstrează nădejdea în înviere și în viața cea veşnică. Rugăciunea pe care o aduce preotul pentru cei adormiți reliefează acest lucru: „Odihneşte, Stăpâne, pe părinții fiecăruia, pe maici, pe frați, pe surori, pe fii, pe cei dintr-o rudenie și dintr-o seminție și toate sufletele care au adormit mai înainte în nădejdea învierii şi a vieții de veci”.

În centrul credinței noastre se află învierea. Învățătura Sfinților Apostoli se axa pe Hristos Cel „mort şi înviat”, arătând tuturor că Hristos, prin Învierea Sa, a transformat moartea într-o „trecere” binevenită, al cărei scop este acela de a ne orienta către viață, către viața veşnică, către bucuria veşnică.

Biserica nu îl uită pe om la ieşirea din această viață și, prin rugăciunile ei, îl însoțeşte dincolo de mormânt, păstrându-l în comuniune cu Hristos prin pomenirile de la Sfânta Liturghie.

Cea mai frumoasă și mai cuprinzătoare rugăciune care se face pentru sufletele celor adormiți se găseşte în rugăciunea a 5-a de la Vecernia din lunea Rusaliilor:

„Odihneşte sufletele robilor Tăi, ale părinților şi fraților noştri care au adormit mai înainte și ale celorlalte rudenii după trup și ale tuturor celor de o credință cu noi, pentru care și facem acum pomenire...” Învățătura Bisericii față de moarte și de nemurirea sufletului este clară, chiar dacă credincioșii, în practică, păstrează datini și obiceiuri care de multe ori sunt mai comode și mai lesne de împlinit decât cele care sunt autentice şi cu adevărat necesare.

Starea morții este o consecință a păcatului. Moartea este o condiție de limită a existenței, nu e o trecere de la ființă la neființă; ea există, are înțeles diferit pentru noi, căci pentru credința creștină, antidotul morții este învierea.

După învățătura Sfinților Părinți, moartea este o trecere, o punte, o așteptare în stare de adormire, o condiție firească a vieții omului, şi cu toții vom trece prin ea, mai devreme sau mai târziu. Ea nu reprezintă un sfârșit al existenței noastre. Necunoscute sunt ziua și ceasul morții, căci sfârșitul fiecăruia vine atunci când e potrivit fiecăruia, după voia Domnului.

În cultul Bisericii noastre, omul se manifestă în relație cu Dumnezeu; se manifestă însă și în relație cu semenii prin fapte, prin cuvânt, participând sau fiind alături de aproapele său și la vreme de bucurie, și la durere. Pentru că este membru al Bisericii, pentru că îl simțim lângă noi pe aproapele nostru, atunci, la plecarea din această viață, toţi ceilalţi suntem prezenţi în acel ceas al despărţirii, pentru cel răposat, dar și pentru familia îndurerată.

Câteodată, în fața unui mormânt ne regăsim pe noi înșine și ni se întâmplă să ne plângem propria existență.

Sfinții au trăit momentul sfârșitului lor ca o zi de sărbătoare, pentru că mergeau la întâlnirea cu Hristos, pentru care au trăit și pentru care au și murit.

Sfântul Serafim de Sarov „învață cum să mori în bucurie”, și de aceea el saluta orice om cu salutul: Hristos a înviat, bucuria mea!

Biserica învață că sufletul este de origine divină și că, după moarte, merge acolo de unde ființa și-a luat, până la obșteasca înviere. Sufletul este nemuritor, inepuizabil, căci, după Sfântul Apostol Pavel, noi avem bună încredere și suntem bu­cu­roși să nu locuim în trup, ci să ne sălășluim în Domnul. Mântuirea noastră prin suflet o dobândim și împreună cu trupul o lucrăm.

Credința noastră se bazează pe învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, Care a murit și a în­­viat, Care a schimbat - după cum ne spune Cle­­ment Alexandrinul - apusul în răsărit. În cultul Bisericii noastre, ritualul înmormântării are rolul de a înlocui imaginea morții tragice, fără Dumnezeu, cu nădejdea unei morți firești, în Dumnezeu, cu o moarte care nu este decât o ultimă tre­cere - Paște. Rânduiala de la slujba În­mormântării ne ajută să împlinim o poruncă dumnezeiască: a iubirii, iubire care nu se oprește numai la această viață, pentru că ea nu cade niciodată.

Viața veșnică despre care se vorbește în teologia noastră și după care tânjește tot omul ,,este o viață spirituală, pentru care veșnicia «începe» deja în timp, în timpul acesta pământesc se lucrează mântuirea. Aici pe pământ ne facem luptători pentru viața veșnică”.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)