Care sunt datoriile fiului duhovnicesc faţă de părintele duhovnic?

Vă mărturisesc că, a­tunci când am fost rugat să răs­pund la întrebarea din titlu, mi s-a părut că terme­nul „datorii“ nu ar fi cel mai po­tri­vit pentru a desemna relaţia cre­dinciosului cu părintele du­hov­nic. Am să încerc să explic în continuare de ce.

Înainte de toate, trebuie să re­alizăm că a avea un părinte du­hovnicesc este o necesitate im­perioasă a vieţii noastre, si­mi­lară cumva celorlalte necesi­tăţi care ne asigură bunul mers al existenţei. Dacă pentru a trăi am nevoie de mâncare şi a­pă, tot aşa, pentru ca sufletul meu să poată exista şi să fie cu a­devărat viu, are nevoie de un în­dru­mă­tor, de un povăţuitor în cele ale Duhului. A te socoti de­săvârşit sau a crede că te poţi descurca sin­gur în cele du­hov­niceşti este o mare înşelare. Mai mult, după cum părinţii tru­peşti mi-au dat viaţă, tot aşa, părintele duhov­nic este cel ca­re îmi poate des­chi­de calea spre viaţa cea veş­nică, în con­di­ţi­ile în care îmi dau seama cine es­te el cu adevărat şi cum ar tre­bui să se desfăşoare întâlni­r­i­le mele cu el, îndeosebi în ca­drul Sfintei Taine a Po­că­in­ţei. A­şa cum Botezul este o naş­te­re din nou, „din apă şi din duh“ (cf. Ioan 3, 5), tot aşa şi Taina Po­­căinţei este o naştere din moar­tea păcatului la o viaţă cu­r­ată, un fel de Botez reiterat, pe care fiecare îl primeşte, de da­ta aceas­ta la maturitate, de­plin con­ştient de faptele sale, ho­tărât să nu le mai repete şi să-şi schim­be viaţa.

E foarte important că, în mo­mentul în care doresc să am un duhovnic, am deplina liber­ta­­te de a-l alege, astfel încât ple­carea genunchilor mei sub e­pi­trahilul lui să fie un act la fel de liber şi de responsabil ca a­le­ge­rea făcută, necondiţionat de ni­mic. Este adevărat că ale­ge­rea du­hov­­nicului, despre care s-a scris deja în această ru­bri­că, nu este uşoară, mai ales că, în cele din urmă, odată ales, pă­rintele are dre­ptul la încre­de­­rea noastră absolută. Sfân­tul Ioan Scărarul scria că, „a­tunci când vrem să ne în­cre­din­ţăm mântuirea noastră altuia, îna­inte de a păşi pe această ca­le, cu judecată şi pă­trun­dere, să alegem, să cerc­e­tăm şi am pu­tea zice să în­cer­căm pe acest câr­maci ca să nu dăm peste un sim­plu vâslaş - în loc de doctor es­te un bolnav - în loc de ne­pă­ti­maş, de un om stă­pâ­nit de patimi, în loc de liman, peste o vâl­toare, şi astfel să ne găsim pre­gătită scufundarea“ (Fi­lo­ca­lia, vol. 9, p. 74). Odată însă ce l-ai ales, tot în duhul pă­rin­ţilor fi­localici trebuie să te încrezi în duhovnic ca în Dum­nezeu.

Având în vedere aceste con­si­­derente preliminare, e uşor să ajungem la concluzia că pre­o­tul duhovnic ne este sau ar tre­bui să ne fie cel puţin la fel de apropiat cum ne sunt pă­rin­ţii trupeşti. Îl pomenesc permanent în rugăciuni, la fel ca pe pă­rinţii trupeşti, rugându-mă să-l lumineze Dumnezeu să mă în­dru­me pe calea cea dreaptă. De aceea, poate că primul cuvânt care ar trebui să defi­neas­că relaţia ucenicului cu du­hov­ni­cul său este cel de iubire ne­con­diţionată. Iar iubirea se ve­ri­fică în primul rând prin fide­li­tate sau credincioşie. În mo­men­tul în care crezi cu ade­vă­rat în cuvântul duhovnicului, nu eşti ispitit, bunăoară, pentru aceeaşi pro­blemă să alergi la mai mulţi duhovnici (ceea ce fa­cem, de obicei, atunci când pri­mim un diagnostic medical).

Astfel se naşte o altă realita­te a relaţiei dintre ucenic şi du­hov­nic, şi anume ascultarea, des­pre care atât de frumos spu­nea tot Sfântul Ioan Scărarul că este „mormânt al voinţei şi în­viere a smereniei“ (Filocalia, vol. 9, p. 79). Cel care reuşeşte să ajungă la o astfel de stare, prin care îşi încredinţează po­vă­ţuitorului sufletesc rânduit de Dumnezeu toate neputinţele sa­le, „călă­to­reş­te ca un copil ca­re doarme în vre­me ce e purtat în braţe de ta­tăl său. Mai bine zis, toate le vede bine, fiindcă nu vede nici o pri­mejdie. La ba­za tuturor acestor fapte de non-voi­re proprie e însă o mare şi con­tinuă voire sau hotărâre, de a învinge cu tă­rie orice greuta­te, de a înfrunta chiar şi moar­tea pentru a îm­plini de bu­nă­voie voile lui Dum­nezeu, con­cre­­tizate în voile du­hov­nicului“ (pr. Dumitru Stă­niloae, nota 133, în Filocalia, vol. 9, p. 79). Cu alte cuvinte, nu pot conside­ra ascultare împli­ni­rea voii me­le, care, întâmplător, este a­ce­eaşi cu a duhovnicului (un fel de „gând la gând cu bucu­rie“…). Ascultarea adevărată de du­hovnic se realizează a­­tunci când fac ceea ce nu vo­iesc, dar duhovnicul mă po­vă­ţu­ieşte. Avem cel mai de preţ e­xem­plu în ceea ce Mântuitorul În­suşi a făcut în relaţia Sa cu Dum­nezeu Tatăl, atunci când S-a rugat în Grădina Ghet­si­ma­ni: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine pa­harul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu vo­ieşti“ (Matei 26, 39).

În acelaşi timp, dacă ascul­ta­rea mea nu este însoţită de bu­curie, nu mă voi folosi cu ni­mic. Trebuie să mă lupt cu mi­ne în­sumi, să-mi înving ne­pu­tin­ţele şi să ajung să primesc cu bucurie sfa­tul duhovnicului sau canonul ho­tărât de el, chiar da­că nu-mi este la îndemână. Fi­indcă „omul care este o­biş­nu­it să se îm­po­tri­veas­că îşi es­te si­eşi o sabie cu două tăişuri, u­ci­gându-şi sufletul fără să ştie şi înstrăinându-l de viaţa veş­ni­că. Cel care se îm­potriveşte în cuvânt este asemenea celui care se predă pe sine cu voia duş­ma­nilor împăraţilor. Căci con­tra­­­zicerea este o cursă şi are ca mo­­meală apărarea prin care, fi­ind amăgiţi, înghiţim un­diţa pă­ca­tului“ (Sfântul Simeon Noul Te­olog, Filocalia, vol. 6, p. 29).

 Un alt aspect al relaţiei dintre fiul duhovnicesc şi părintele du­hovnic este cel legat de dis­cre­­ţia reciprocă. Ştim că părin­te­­le duhovnic poate cădea sub ma­re pedeapsă dacă divulgă ce­va din cele rostite la Spove­da­nie. Întâlnim în Vechiul Tes­ta­ment câ­te­va cuvinte care an­ti­­cipează extra­ordinar de ex­pre­­siv rânduiala canonică de mai târziu, a păstrării secretului Spove­da­niei: „Niciodată nu spu­ne ceea ce ai auzit şi nimic nu ţi se va îm­pu­ţina. Către pri­e­­­ten şi vrăjmaş nu povesti... Ai a­­uzit cuvânt? Să moară în ti­ne!“ (Isus Sirah 19, v. 7, 8 şi 10).

Dacă părintele duhovnic are o astfel de rânduială, oare nu şi eu ar trebui să fac acelaşi lucru? Aşa cum el respectă secretul mărturisirii mele, nu tot a­şa ar trebui să respect şi eu se­cre­­tul celor spuse sau nespuse de el? Fiindcă, în momentul în ca­re încep să „comentez“ desfă­şu­ra­rea spovedaniei mele cu un al­tul care se spovedeşte la ace­laşi du­hov­nic, pot să mă smin­tesc vă­zând că lui i-a spus alt­ce­va sau nu i-a spus nimic despre acelaşi păcat, pe care l-am să­vârşit amândoi. În fapt, nu-mi dau sea­ma că relaţia mea cu du­hovnicul este una personală şi irepe­ta­bilă, după cum şi pă­ca­tul săvâr­şit de mine nu poate fi identic cu cel săvârşit de se­me­nul meu. Iar părintele a ho­tă­rât ca mie să-mi spună un a­nu­mit lucru, să-mi dea un anumit canon, iar lui să-i spună alt­ceva sau să nu-i spună ni­mic, dându-şi seama de ce a­vem fiecare nevoie pentru a ne îndrepta.

Cred că atunci când „povestim“ cele întâmplate la Spove­da­nie distrugem practic un lucru tainic, care trebuie să creas­că şi să se dezvolte între noi, du­hov­nic şi Dumnezeu. Es­te vorba despre începutul re­naş­­terii din pă­cat, pe care o fa­cem cunoscută în acest fel şi dia­­volului, care nu ştia - după în­văţătura Părinţilor - ce se ros­tise în timpul spo­ve­da­niei noas­tre…

Ar mai fi multe de spus despre felul în care trebuie să se des­făşoare relaţia dintre fiul du­hovnicesc şi părintele du­hov­nic, pentru ca ea, ca exerciţiu per­ma­nent de despărţire de tre­cutul păcătos, să fie ancora­tă într-un viitor sigur şi valo­ros, fără a avea sentimentul că u­nul are da­­torii, iar celălalt drep­turi. În momentul în care îmi aleg în deplină libertate du­hovnicul iscusit, ajung să îl iu­besc, să mă rog permanent pen­tru el, ascul­tându-l şi în­cre­din­ţându-mi sufletul în puterea lui duhov­ni­ceas­că, încercând să păstrez carac­terul de unici­ta­­te şi de taină al relaţiei cu el.

Ar fi frumos şi de dorit ca şi a­tunci când primesc Sfânta Îm­păr­­tăşanie să fiu tot în comu­ni­u­­ne cu duhovnicul meu care, în ca­zul în care nu sunt slujitor al al­t­arului, mă împărtăşeşte cu lin­­guriţa, aşa cum un părinte iu­bitor îşi hrăneşte copiii ne­pu­tin­cioşi, cu multă dragoste şi spe­ranţă în viitorul lor. Poate că ar trebui ca, în cazul în care, din diferite motive, nu partici­păm la Sfânta Liturghie în bi­se­­ri­ca unde slujeşte duhovnicul nos­tru, măcar din când în când să slujim împreună cu el sau să primim Sfânta Împăr­tă­şa­nie din mâna lui. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)