Una dintre cele mai mari dureri sufleteşti pe care le poate purta un creştin matur în viaţa sa o reprezintă moartea unuia dintre copiii săi. Durerea este amplificată, iar situaţia dramatică este accentuată când copilul decedat nu a primit Taina Botezului şi nu poate fi înmormântat după toată rânduiala creştină. De-a lungul vremii, multe familii creştine, unele cu o viaţă duhovnicească ferventă, au experimentat astfel de suferinţe adânci, iar starea lor a cerut mereu o soluţie pastoral-liturgică atât pentru pruncii răpiţi de moarte, cât şi pentru părinţii răniţi lăuntric. Din acest motiv, în mai multe rânduri, în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au avut loc dialoguri pe această temă, prin care s-au căutat soluţii pastorale. Printre ultimele dintre aceste dezbateri din Sfântul Sinod a fost cea redeschisă ca urmare a incendiului petrecut în 16 august 2010, la Spitalul Clinic de Obstetrică şi Ginecologie „Prof. dr. Panait Sîrbu” (Maternitatea Giuleşti) din Bucureşti, incident în urma căruia şi-au pierdut viaţa şase nou-născuţi, iar alţi cinci au suferit arsuri grave şi au rămas cu sechele cumplite pentru tot restul vieţii. Dintre aceştia, unii erau nebotezaţi. Faptul că la acea vreme (august 2010) nu exista o rânduială liturgică pentru astfel de situaţii, iar acei prunci nu au putut fi înmormântaţi cu slujbă şi preot, a declanşat ample discuţii. Ca urmare a acelui eveniment nefericit, Biserica Ortodoxă Română a elaborat mai multe rânduieli pe care preotul le săvârşeşte în cazul înmormântării unor prunci trecuţi la cele veşnice nebotezaţi.
Articolul de faţă îşi propune să arate cum a reuşit Biserica noastră să răspundă acestei cerinţe a poporului drept-credincios, de a-şi conduce la locul de odihnă pruncii care din diverse motive au murit nebotezaţi. În Sfânta Scriptură se întâlnesc texte care arată că pruncul este un dar divin pentru părinţii lui: „Doamne, Tu m-ai plăsmuit în pântecele maicii mele…” (Psalmul 138, 13), „Înainte de a fi zămislit în pântece, te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit…” (Ieremia 1, 5). Dacă Dumnezeu îngăduie zămislirea şi naşterea unui copil, cu siguranţă că are şi o iconomie cu el; chiar de va trăi, chiar de va muri, acel copil este al Domnului şi de la această premisă scripturistică porneşte prezentarea de faţă, referitoare la tema de studiu propusă: înmormântarea pruncilor nebotezaţi. Regula canonică generală arată că slujba Înmormântării se săvârşeşte „[…] numai creştinilor valid botezaţi, dacă aceştia au trecut la cele veşnice împăcaţi cu Biserica, adică pentru cei ce nu erau excomunicaţi sau daţi anatemei în momentul când au decedat. Este interzisă înmormântarea, după ritualul bisericesc, a necreştinilor, a ereticilor, a schismaticilor, a celor aflaţi sub excomunicare sau sub anatemă, a celor ce refuză primirea Sfintelor Taine şi se opun înmormântării creştine, precum şi a sinucigaşilor […]” (Arhid. prof. dr. Ioan Floca, Drept Canonic Ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, vol. II, p. 131).
Pruncii care au murit nebotezaţi s-ar putea încadra în categoria celor care nu au botezul valid sau la necreştini; dar se poate spune ultimativ, sentenţios, despre fiul mort nevârstnic, al unor părinţi creştini, că este păgân? Dimpotrivă, se poate afirma că pruncul născut din părinţi buni creştini este un creştin virtual, deşi creşterea lui duhovnicească şi trupească, după legea creştină, este determinată de mulţi factori. În acest sens, în tradiţia teologică legată de această temă se foloseşte adesea imaginea pomului fructifer despre ale cărui flori nu se poate spune nici că sunt roade deja (întrucât ele pot fi sterpe), dar nici că sunt seci sau de alt soi (întrucât ele pot fi aducătoare de rod, din soiul pomului). Întocmirea unei slujbe minimale pentru pruncii nebotezaţi stopează una dintre cele mai păguboase şi flagrante încălcări canonice: „botezarea” pruncilor lepădaţi ori morţi prematur. Dintr-o dragoste supradimensionată şi cu accente prea posesive pentru copiii pierduţi, unii părinţi cereau insistent şi obţineau, prin slăbiciunea, eroarea şi păcatul unor clerici: botezarea pruncilor morţi, „botezarea mormântului” unde se află îngropat pruncul mort şi nebotezat ori „botezarea” unui vas cu pământ adus de la mormântul pruncului. Uneori, această rânduială necanonică, inexistentă în cultul ortodox, se făcea chiar cu prilejul praznicului Botezului Domnului sau la ziua Sfântului Ioan Botezătorul, iar pruncii respectivi primeau numele de „Ion” sau „Ioana”, după caz; când se făcea cu alte prilejuri, aceşti copii erau consideraţi şi trecuţi în pomelnice ca „Nimeni”. Aşa se explică de ce, în pomelnice, îndeosebi în unele prezentate la Sfântul Altar de femei bătrâne, se întâlnesc zeci de nume „Ion, Ion, Ion… etc” şi „Ioana, Ioana, Ioana… etc.” Toate acele nume ascund situaţii asemănătoare despre care se vorbeşte aici. Despre această problemă Biserica are o poziţie clară: Sfintele Taine nu se administrează decât oamenilor vii. Această tristă realitate încalcă prescripţiile Canonului 18 de la Cartagina: „…să nu se dea Euharistie (prin extensie, nici o altă Sfântă Taină, s.n.) trupurilor celor morţi. Căci s-a scris «Luaţi, mâncaţi!...», dar trupurile morţilor nu pot nici a lua, nici a mânca şi presbiterii să nu boteze din neştiinţă pe cei ce au murit deja” (Arhid. prof. dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Editura Polsib SA, Sibiu, 1993, pp. 249-250). În condiţii de situaţie-limită, pentru a nu muri copilul nebotezat, părinţii trebuie să ştie că există „Rânduiala Botezului pe scurt”, pe care preotul o săvârşeşte repede, urmând ca slujba să fie completată ulterior, fără a se repeta întreita afundare şi ungerea cu Sfântul şi Marele Mir. De asemenea, există şi şansa „Botezului de necesitate”, pe care orice creştin şi chiar şi ei înşişi, părinţii, îl pot administra copilului muribund, prin rostirea corectă a formulei baptismale; iar dacă pruncul nu va muri, slujba, de asemenea, se va citi complet, ulterior, de către preot, fără a se repeta formula de botezare (Molitfelnic, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2019, pp. 55-56). Părinţii necatehizaţi şi neglijenţi, nepăsători faţă de mântuirea pruncului lor, se canonisesc aspru potrivit Canonului 37 al Sfântului Ioan Ajunătorul.
Potrivit învăţăturii de credinţă creştină ortodoxă, ca purtători ai păcatului strămoşesc, pruncii nebotezaţi nu pot intra în Împărăţia lui Dumnezeu, însă, ca unii care nu au păcate personale, sunt absolviţi de chinurile veşnice. Mântuirea lor rămâne absolut în grija, judecata şi mila lui Dumnezeu. De aceea nu se poate afirma, ultimativ, că în cazul morţii ei s-ar pierde în neant. Orice persoană umană este în grija lui Dumnezeu. Calitatea de persoană nu se dă prin Botez, ci aceasta începe de la zămislire, din pântecele mamei, se continuă prin naştere, se împlineşte prin vieţuire creştină în lumea aceasta şi se desăvârşeşte Dincolo, unde cei care ajung se împărtăşesc de Dumnezeu „mai adevărat, în ziua cea fără de înserare a Împărăţiei…”.
Prin Botez, persoana umană se sfinţeşte, este înfiată de Dumnezeu, după har; prin Botez, omul devine creştin, membru al Bisericii. Pruncii morţi nebotezaţi şi fiii de părinţi creştini nu sunt, într-adevăr, membri ai Bisericii, dar nu sunt nici total în afara ei. Nu pot fi consideraţi damnaţi, cum nici cel mai necredincios sau mai rău dintre oameni nu poate fi considerat iremediabil pierdut. Sfântul Grigorie Teologul învaţă, în acest sens, despre pruncii morţi nebotezaţi: „Iar aceia nici nu vor fi umpluţi de slavă, nici nu vor fi pedepsiţi de Dreptul Judecător, pe de o parte ca nişte nepecetluiţi, iar pe de altă parte ca unii fără de răutate, ci mai ales ca unii care suferă paguba fără să o fi pricinuit. Căci nu neapărat cel ce nu suferă chinuri este şi plin de cinste, după cum nici cel fără de cinste nu este neapărat şi chinuit”. Aceştia pot fi consideraţi a fi sub grija atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, Care lucrează plenar în Biserica Sa, dar Care este atotprezent şi lucrător prin har în tot Cosmosul, care este Creaţia Sa.
Sfântul Simeon al Tesalonicului învaţă că pruncii nebotezaţi ai creştinilor ortodocşi, până la primirea Botezului, pot fi socotiţi catehumeni, aşa cum erau în perioada primară a Bisericii cei care se pregăteau de primirea Botezului. Lipsa unei rânduieli de înmormântare pentru astfel de prunci a făcut parte din pedagogia aspră şi dreaptă a Bisericii din primele secole, când, pentru a îndemna părinţii să nu amâne Botezul copiilor lor, în cazuri de deces infantil, se proceda la simpla ducere a trupului la mormânt fără nici un ritual, fără nici o rugăciune. Până în anul 2019, Molitfelnicul românesc nu conţinea o rânduială a înmormântării pruncilor nebotezaţi şi nici un fel de îndrumări în acest sens, ci doar „Rânduiala înmormântării pruncilor” , care se săvârşeşte pentru pruncii botezaţi. Conform textului imnografic din Molitfelnic, argumentul teologic al iubirii părinţilor pentru copiii lor - în general, şi al grijii faţă de pruncii decedaţi - în particular, este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Acesta, când S-a Întrupat, „a sărăcit luând trup şi a binevoit a Se face prunc fără schimbare” şi S-a arătat „ca Prunc” . Despre prunci se arată că sunt „nevinovaţi”, „nedesăvârşiţi cu vârsta”, „nestricaţi”, „curaţi”, că „nu au gustat dulceţile lumeşti”. Într-alt loc, imnograful îndeamnă să ne rugăm Mântuitorului, spunând: „Fericit pruncul acesta... ca pe o pasăre curată în cuiburile cereşti, mântuit-ai duhul lui de laţurile cele felurite şi l-ai împreunat cu duhurile drepţilor, spre a se desfăta în împărăţia Ta”. Trebuie precizat că toate aceste texte sunt în legătură cu pruncii care au primit Taina Sfântului Botez, dar ele pot fi socotite şi referiri parţiale sau aluzive la pruncii care au murit fiind nebotezaţi. Multe dintre mamele care au avut traumatizanta experienţă a avortului, voit sau spontan, sau/şi experienţa pierderii unui prunc imediat după naştere, atunci când îşi mărturisesc păcatele la duhovnic, primesc epitimie pentru fiecare situaţie în parte. După ce ispăşesc epitimia, acele mame aduc la Sfântul Altar jertfă de prescuri, vin şi lumină cu gândul la pruncii pierduţi de ele şi cu nădejdea şi credinţa că sufletele copiilor pierduţi - deşi nescrise explicit pe pomelnic, întrucât ei nu au nume, nefiind botezaţi - se folosesc de această ofrandă adusă din dragoste neţărmurită pentru ei şi din căinţă profundă pentru păcatul săvârşit. Situaţia morţii unui prunc nebotezat şi dorinţa de a fi înmormântat creştineşte nu ţin doar de spaţiul ortodox românesc, unde problema a fost deja dezbătută în Sfântul Sinod şi a căpătat soluţionare doctrinară, canonică şi liturgică. Şi celelalte Biserici Ortodoxe surori se confruntă cu această problematică. (Va urma)
(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)
.jpg)
