Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Care sunt urmările Spovedaniei şi ale nespovedaniei?
În viaţa duhovnicească, Taina Spovedaniei îşi are rostul ei bine definit. Ea este Taina regăsirii noastre spirituale şi dovada vieţuirii noastre creştineşti. Fără această Taină nu este posibil să vorbim despre progresul nostru duhovnicesc şi înaintarea pe calea desăvârşirii. De aceea deosebirea dintre cel care se spovedeşte şi cel care nu se spovedeşte este ca distanţa dintre cer şi pământ. Fiecare rămâne în lumea sa, cu urmările fireşti care decurg din această stare. Care sunt acestea?
1. Pentru cel care se spovedeşte, Spovedania este, în primul rând, un act de smerenie. Nimic nu este mai greu decât să recunoşti că eşti păcătos şi să-ţi înfăţişezi hidoşenia fărădelegilor tale. Totdeauna omul este tentat să nu-şi recunoască greşelile şi să arunce răspunderea pentru faptele rele pe seama altora. Şi aceasta dintru început. Când Adam este întrebat în Rai de către Dumnezeu dacă nu cumva a mâncat din pomul din care i-a poruncit să nu mănânce, el îi răspunde: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat“ (Facere 3, 12). La rândul ei, femeia, întrebată de Dumnezeu dacă a făcut aceasta, a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat“ (Facere 13, 13), nerecunoscându-şi vina. De aceea cel care se spovedeşte este stăpânit de sentimentul smereniei, al nimicniciei sale şi mai ales al vinovăţiei. Să-ţi recunoşti vina, greşeala şi fapta rea săvârşită este un act de mărinimie, de generozitate şi mai ales de sinceritate. Aşa ceva nu vom întâlni niciodată la persoanele care nu se spovedesc. Ele sunt stăpânite, dimpotrivă, de sentimentul mândriei. Niciodată nu-şi vor recunoaşte greşelile şi fărădelegile săvârşite, ci le vor socoti ca pe nişte lucruri fireşti în comportarea lor. Tocmai pentru că nu le socotesc păcate, nu simt nevoia să le mărturisească şi să le recunoască în faţa unui duhovnic. Mândria le înceţoşează mintea şi întunecă discernământul, împiedicându-le să se smerească pentru a cere iertare.
2. După rânduiala bisericească a Spovedaniei, aceasta este urmată de examenul de conştiinţă, de o cercetare a cugetului nostru pentru a vedea faptele rele pe care le-am săvârşit, raportate la Dumnezeu, la semenii noştri şi la noi înşine. Pentru un credincios care se spovedeşte, examenul de conştiinţă este un lucru uşor de făcut, pentru că acest judecător al faptelor pe care le săvârşim, bune sau rele - conştiinţa -, stă de veghe şi ne încurajează când facem binele şi ne mustră când facem rele. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu persoana care nu se spovedeşte. Pentru ea nu există mustrarea de conştiinţă, nu există părere de rău pentru faptele rele săvârşite. Pentru ea, conştiinţa este adormită. Faptele rele se adună, se înmulţesc şi povara lor devine tot mai grea, dar îl obişnuiesc pe purtător cu această stare. Această situaţie este ca o moarte, o obişnuinţă cu răul. Acestora li se potriveşte îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos“ (Efeseni 5, 14).
3. Cel care se spovedeşte este o persoană care crede în Dumnezeu, în care are încredere, cu convingerea că El îl poate ierta, aşa cum tatăl iartă pe copiii săi. Se apropie de Dumnezeu fără teamă şi-i mărturiseşte păcatele deschis, fără reţinere şi cu nădejde în iertarea lui. Cel care nu se spovedeşte nu o face şi ca urmare a necredinţei lui, socotind că nu trebuie să dea nimănui socoteală pentru faptele rele săvârşite, pe care le tăinuieşte cât se poate de tare. În felul acesta, el se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu, devenindu-şi sie stăpân.
4. Persoanele care se spovedesc văd în preotul duhovnic un slujitor al lui Dumnezeu în care luminează harul Duhului Sfânt, care în Taina Spovedaniei nu este decât „numai un martor ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie“ (Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 65), De aceea, când ne spovedim, noi spunem prin preot păcatele noastre direct lui Dumnezeu. Pentru persoanele care nu se spovedesc, preotul este un om obişnuit de care pot doar să se ruşineze, dar nu-l văd dăruit cu puterea iertării păcatelor. Dumnezeu ne iartă prin preot. Socotindu-l doar simplu om, unii se tem că preotul poate să divulge secretul mărturisirii, ceea ce nu se întâmplă niciodată. În peste 2.000 de ani de creştinism nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva.
5. Spovedania nu este numai o înşiruire de păcate şi de rele pe care le-am săvârşit, ci este un dialog sincer, intim şi deschis dintre duhovnic şi penitent. Cel care se spovedeşte vine nu numai pentru a face un bilanţ al păcatelor sale, ci pleacă genunchiul în faţa preotului pentru a primi şi sfaturi pentru o viaţă morală sănătoasă şi pentru a afla sau auzi învăţătura Bisericii şi, în general, pentru a beneficia de sfaturile celui mai apropiat şi mai bun prieten, care este duhovnicul. El îi iubeşte deopotrivă pe credincioşii săi şi nu este persoană mai indicată pentru a-i destăinui tainele vieţii decât duhovnicul. El nu are numai rolul de a asculta păcate şi de a da sentinţe, ci de a ierta şi a da sfaturi folositoare pentru viaţa noastră. El e un părinte bun şi iertător şi nicăieri nu-şi arată această calitate ca în Taina Spovedaniei. Cel care nu se spovedeşte se lipseşte de bunătatea, căldura şi buna intenţie a duhovnicului de a ne schimba viaţa. Spovedania are acest mare rol pedagogic de a produce în noi o transformare, o schimbare în bine. Sunt persoane care nici măcar nu ştiu să facă deosebire între viaţa păcătoasă şi cea normală, dacă o faptă este considerată păcat, ce gravitate are pentru echilibrul nostru sufletesc şi pentru vieţuirea cu adevărat creştină şi umană. Singurul care ne luminează în acest domeniu este preotul duhovnic, iar lipsirea de învăţătura lui este o mare carenţă.
6. Cei care se spovedesc ştiu că preotul nu se minunează de păcatele pe care le săvârşim, fiindcă, în general, toţi suntem păcătoşi şi facem cam aceleaşi păcate. Să nu creadă niciodată cei care nu se spovedesc că ei sunt cazuri speciale, ci sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi, cu calităţi şi lipsuri. După aceea, trebuie să ştim că nu există păcate pe care Biserica să nu le ierte, în afară de păcatele împotriva Duhului Sfânt, adică împotriva lui Dumnezeu - ateismul, necredinţa, sinuciderea, incinerarea - dacă ele sunt mărturisite cu căinţă sau părere de rău şi cu făgăduinţa de a nu le mai face.
7. Cei care se spovedesc simt o mare uşurare sufletească în urma spovedirii, o eliberare de povara păcatului, ca o pasăre care se bucură din nou de libertatea zborului, după ce a trăit un timp captivă într-o colivie. Cei care nu se spovedesc trăiesc în continuare ducându-şi sarcina păcatelor care se îngreunează tot mai mult prin adăugarea de noi păcate şi de fapte rele. Păcatul devine a doua natură dacă ne obişnuim cu el şi nu mai putem discerne între bine şi rău. Dorinţa de spovedanie devine un obiectiv tot mai îndepărtat, iar păcătosul se afundă tot mai mult în mocirla păcatului.
8. Persoanele care se spovedesc şi practică sau participă la viaţa liturgică a Bisericii se comportă în Biserică, în societate şi acasă altfel decât cele care sunt departe de acest mod de viaţă. Desigur că ele nu sunt nişte sfinţi, dar au o altă înţelegere faţă de lume, de existenţă, de semeni, de încercările prin care trec, sunt mai înţelepte, mai bune, mai iertătoare faţă de cele care nu au legătură cu viaţa religioasă. Societatea în plină secularizare nu ne oferă cele necesare vieţii spirituale şi nici măcar pe cele materiale. Corupţia, minciuna, necinstea, furtul, egoismul, desfrâul, invidia se răsfrâng în toate domeniile vieţii noastre sociale. Şcoala a devenit şi ea neputincioasă în a-i educa şi instrui pe tineri, care sunt lipsiţi de interesul de desăvârşire şi înalte idealuri. Având în vedere aceste stări de lucru, ne gândim şi la unele remedii:
1. Să-i formăm pe copiii noştri în spiritul credinţei noastre strămoşeşti; să-i obişnuim cu prezenţa în lăcaşul de cult, să vadă în preot nu pe cel care „taie limba şi face injecţie“, ci pe părintele bun şi iubitor care-i primeşte pe toţi cu dragoste.
2. Să-i obişnuim pe copii de la vârste fragede cu preotul şi mai ales cu Spovedania, chiar dacă nu au mare lucru a ne spune.
3. Să susţinem activitatea catehetică tot mai bogată şi să vorbim tot mai des despre Spovedanie şi rolul ei extraordinar în viaţa duhovnicească, să o practicăm cât mai des şi cu toată responsabilitatea.
4. Să sporim participarea la Sfânta Împărtăşanie, dar cu spovedire, dezlegare şi binecuvântarea duhovnicului.
5. Să rezervăm săvârşirii Spovedaniei un timp special pentru a o săvârşi corect, pentru a fi un dialog deschis şi sincer cu penitentul, şi nu o formalitate.
6. Să încercăm să trezim interesul şi pentru cei care stau mai departe de viaţa religioasă şi nu au cunoscut încă acest tratament al bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti, care este Spovedania, urmat de „antidotul nemuririi - Sfânta Împărtăşanie“ (vezi pr. prof. dr. Petre Vintilescu, „Spovedanie şi duhovnicie“, Bucureşti, 1939). (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)