Cassia monahia - o femeie sfântă în panoplia imnografilor bizantini

În Sfânta și Marea Miercuri (Denia de Mar­ți seară) se cântă o idiomelă în glasul VIII, Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, creație inspirată a celei mai cunoscute femei imnograf - și singura - de la care s-au păstrat și alte cântări, până în zilele noastre, în cărțile de cult. Este vorba despre Sfânta Casiana (Cassia, Icasia, Kassia), o monahie care a trăit în secolul al IX-lea (aprox. 810-865), prăznuită de Biserică la 7 septembrie. O femeie singuratică într-o orchestră de bărbați imnografi, Cassia se afirmă într-o perioadă tulbure a Bizan­țului - controversa iconoclastă - și are șansa unei memorabile cores­pon­dențe de tinerețe cu Sfântul Teodor Studitul, care o va încuraja în demersul ei componistic. Multe dintre lucrările sale imnografice au fost păstrate și protejate de călugării studiți sub mantia anonimatului, deoarece domina­ția patriarhatului bizantin ar fi interzis cântările unei femei.

Provenind dintr-o familie aristocrată din Constantinopol, Cassia a beneficiat de o educație privată, cu studii de filosofie, retorică, limbă greacă clasică, Sfânta Scriptură și scrieri ale Sfinților Părinți. Sub influența tatălui său - militar de rang înalt - Cassia devine membră permanentă a casei imperiale.

Există o legendă celebră, în opinia unor specialiști cu nuanțe de veridicitate, că ar fi fost una dintre cele șase semifinaliste în spectacolul „înfățișarea mireselor” la curtea imperială. Spectacolul organizat de împărăteasa Eufrosina, mama vitregă a împăratului Teofil, avea ca scop alegerea de către acesta a viitoarei sale împărătese, prin oferirea celei alese a unui măr de aur. Teofil a fost impresionat de Cassia, s-a apropiat de ea și i-a zis: „Din femeie a izvorât stricăciunea”, cu referire la Eva, iar răspunsul ei a fost: „Dar tot prin femeie au venit și cele mai alese”, referindu-se la Maica Domnului. Se pare că Teofil a rămas fără cuvinte, s-a retras din fața ei și a oferit mărul de aur blândei Theodora din Paflagonia, ajunsă împărăteasă, cu un rol providențial în încheierea controversei iconoclaste. Cassia avea să aleagă viața monahală, iar din corespon­dența cu Sfântul Teodor Studitul este risipită orice rumoare că alegerea ei s-ar fi datorat unei decepții în urma refuzului împăratului din spectacolul „înfățișării mireselor”.

Cassia a compus 49 de imnuri pe care le găsim la diferite sărbători ale sfinților din Minee și în Duminicile Triodului, două canoane - unul pentru slujba Privegherii pascale din Sâmbăta Mare, iar celălalt la oficiul slujbei Înmormântării monahilor - creații inspirate, după ce anterior a avut o bogată experiență în domeniul poeziei clasice, cu maxime și aforisme numite „versuri gnomice”.

Referindu-ne acum la creația sa cea mai cunoscută, Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, putem spune că reprezintă o sinteză a pericopelor evanghelice ce ne oferă modelul de pocăință al femeilor păcătoase care au uns cu mir și lacrimi picioarele Mântuitorului și modelul Sfintei Maria Egipteanca din Sfânta Tradiție. Dacă am insistat asupra faptului că monahia Cassia este un unicat în panoplia imnografilor, domeniu acaparat și dominat de băr­bați, în cazul femeii desfrânate, personaj aflat în centrul atenției, nu trebuie să ne concentrăm pe stigmatizarea strictă a femeilor, deoarece femeia desfrânată este un simbol pentru fiecare persoană umană, bărbat sau femeie, care, în natura sa păcătoasă, are nevoie de căință pentru mântuire.

Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă şi tânguindu-se, a adus Ţie mir mai înainte de îngropare.

Cuvântul „Doamne” arată că punctul central al pocăinței și îndreptării este Hristos-Dumnezeu, deplin Om și deplin Dumnezeu, iar această recunoaștere are ca efect schimbarea minții, metanoia. Paralela dintre femeia desfrânată și femeile purtătoare de mir, unde și ea, și celelalte Îl pregătesc pe Hristos de îngropare, îi oferă și femeii desfrânate capacitatea de a se ridica la statutul de credincioasă cu adevărat.

Cassia schimbă apoi narațiunea într-un monolog pasional, în care femeia desfrânată strigă: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului şi întunecată şi fără de lună pofta păcatului. Aceste versete reliefează autohrănirea și natura distructivă a păcatului. Expresia „vai” este un maximum de emoție, iar „noaptea” ce o cuprinde pe femeia desfrânată creează groază. Noaptea fără lună este întunericul fără nici o urmă de lumină și starea care alimentează „pofta” și „înfierbântarea desfrâului”, conducând-o într-o spirală descendentă fără sfârșit.

Cum scapă femeia desfrânată de osândă?

Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoţi cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Izvoarele lacrimilor se preling pe obrazul ei așa cum Dumnezeu revarsă ploaia din nori în apa mării. O metaforă ingenioasă care face apoi trimitere la Cel care a făcut cerurile, dar se înclină spre creatură prin Întruparea Logosului și este chemat să se aplece și spre suspinurile inimii ei. Prin această coborâre, femeia se poate atinge de Hristos, să-I sărute picioarele și să I le șteargă cu părul capului ei.

Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în Rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns.

Tipologia patristică clasică o regăsim din nou în condeiul măiestrit al imnografei. În paradisul pierdut prin păcat, Eva se ascunde de frică, în timp ce femeile purtătoare de aromate aleargă cu curaj spre Hristos, la mormânt să-L caute, să-L afle. Există o altă legendă, consemnată în multe documente, despre acest moment al scrierii idiomelei. Într-o după-amiază, Cassia se afla în grădină, compunând acest imn. Împăratul Teofil îi face o vizită inopinată, dar Cassia se ascunde. Găsind doar poemul neterminat la care lucra monahia Cassia, împăratul ar fi adăugat cuvintele de frică s-a ascuns, după care s-a retras discret. Cassia a văzut intervenția împăratului pe manuscris, dar a păstrat cântarea așa. Este lesne de înțeles că în mintea împăratului cea care de frică s-a ascuns era Cassia. Aceasta însă, pentru a evita orice tulburare sufle­tească sau rememorarea unor vechi sentimente din tinerețe, rămâne ascunsă și astfel dedicată total ca mireasă a lui Hristos.

Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă.

Ultima intervenție este o recapitulare a elementelor principale ale stihirii, unde Hristos, din Judecător devine Mântuitor, Izbăvitor și mult Milostiv.

Concepută după toate normele de compoziție din Imperiul Bizantin, idiomela Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe a fost alcătuită simultan text și muzică. Așa s-a perpetuat și în variantele în limba română, cea mai izbutită creație muzicală la noi fiind aceea a lui Dimitrie Suceveanu. Dacă această lucrare de pocăință ar fi sunat ca un panegiric, iar textele ar fi fost doar rostite, mesajul emoțional și experiența trecerii de la păcat la sfințenie s-ar fi pierdut. Paternitatea feminină din această creație înalță cântarea la dimensiuni pe care un imnograf de gen masculin nu le-ar putea atinge. Cassia, singura imnografă a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, scrie muzica într-o epocă depărtată de noi la sute de ani, dar reușește să lase moște­nirea sa peste timp printr-o incredibilă conservare și sinteză teomuzicală.