Ce este bătrânețea?

Cu neputințele lor adesea iritante pentru mereu-mult-prea-ocupatul om modern, dornic să nu irosească nici o secundă din preaplinul plăcerilor vieții, bătrânii noștri sunt lângă noi, aici și acum. Imagine vie a istoriei pe care au trăit-o întipărită adânc în palmele și ridurile lor, se văd nevoiți să trăiască într-o societate care a pierdut cu totul noțiunea de a cere sfat bătrânilor, de a se împărtăși din înțelepciunea și experiența lor. În ciuda faptului că suntem ai celor de ieri, ne disprețuim bătrânii ca fiind inutili. Pentru mulți dintre puternicii clipei, bătrânețea este înfricoșătoare, nu din pricina dinților căzuți sau din cauza ridurilor apărute, ci este înfricoșătoare anume prin faptul că este un mesager venit din veșnicie care ne spune că este timpul să ne pregătim...

Dincolo de totala noastră pregătire pentru a muri, dincolo de mitul tinereții veșnice pe care mass-media îl promovează feroce, bătrânețea este un timp al devenirii, ce va să vină peste fiecare dintre noi, așezând pe coordonate cu totul noi, adesea nebănuite, în lumina apropierii de... marea trecere. Bătrânețea ne apare absolut necesară ca timp al pocăinței, al lacrimilor, al rugăciunii și al transmiterii de experiență. O punte de continuitate între trecut, prezent și veșnicie, căci singurul lucru pe care știința nu-l poate face este să lupte cu moartea și să o învingă (Părintele Andrei Tkacev, Bătrâne­țea - vârsta luminării, Ed. Predania, 2022, p. 242).

Se zice că vârsta femeii se apreciază după înfățișarea ei, dar un bărbat este la fel de bătrân pe cât el însuși se simte. Corectă afirmație. Ea se referă și la vârsta bătrâneții. Bătrânețea nu este o condamnare și nici un dezastru. Omul trebuie să se mențină mai mult sau mai puțin sănătos, în măsura în care lucrul acesta depinde de el. Sănătatea este un mare dar de la Dumnezeu. Cu toate acestea, oricât de multă apă vei turna, oricât ai alerga, dacă Dumnezeu nu-ți dă sănătate, atunci nu o poți dobândi în nici un fel. La fel este și cu înfăți­șarea, neapărat trebuie să ne îngrijim de aspectul nostru. Sunt bătrâni frumoși la chip. Nu știu dacă le este cunoscută oamenilor frumu­sețea bătrâneții. Puțini se uită cu băgare de seamă la chipurile persoanelor în vârstă, dar bătrânii au de fapt două fețe frumoase. Imaginea unui bătrân înțelept, acoperit de riduri, strălucind de bătrânețe, privind cu un zâmbet blajin, sfânt, neobișnuit, este nepământească. Chipurile bătrânilor buni sunt mult mai frumoase decât fețele tinere, în care, cu excepția poftei și a dorin­ței de lup de a-și pune întreaga lume în buzunar, nu există nimic altceva. Uneori, pe fețele tinerilor poate fi citită un fel de întristare, de parcă ar fi scrisă pe frunțile lor. Chipurile bătrânilor sunt deosebit de frumoase, dacă în suflet au o comoară care nu poate fi furată. Dacă există o astfel de comoară în suflet, fețele bătrânilor devin foarte blajine. Merită să avem grijă de sănătatea noastră, pentru a ne menține în formă cât mai mult timp, merită să avem grijă de noi chiar și la bătrânețe. Există astfel de bătrânele îngrijite și drăguțe, și există și astfel de bunici îngrijiți și de o acuratețe deosebită. Acuratețea îl împodobește pe om la orice vârstă.

Bătrânețea este o valoare relativă câteodată. Uneori, chiar și la 40 de ani, omul se simte ca un bătrân inu­til. Și se întâmplă și invers, când unii chiar și la vârsta de 70 de ani se simt încă destul de puternici și sănătoși ca niște tineri. Printre aceștia sunt mai ales militarii pensionari, care și-au trăit întreaga viață muncind în neliniște și cu frică. Ei își vor păstra vigoarea până la sfârșitul vieții. Este foarte plăcut să vezi că există astfel de oameni, dar se pare că lucrul acesta se pierde deja. Probabil aceasta îi sperie pe unii, că fiecare generație nouă pierde din capacitățile sale de a se menține în forță până la adânci bătrâneți, de a fi de folos societății și de a atrage privirile binevoitoare ale tinerilor.

Care ar trebui să fie relația dintre vârstnicii și tinerii din aceeași familie?

Întrebarea este dacă este posibil să trăiești sau nu cu un bătrân. De pildă, nu există prea multe posibi­lități de a-i vizita mai des, dar nici nu sunt destui bani pentru a angaja o asistentă sau pentru a găsi pe cineva să se îngrijească de ei. În civilizația noastră, atât în Răsărit, cât și în Apus, tinerii obișnuiesc să locuiască separat de bătrâni. În mod tradițional, oamenii locuiau în aceeași casă, atât tinerii, cât și bătrânii. Cei în vârstă stăteau pe cuptor, bebelușii se târau pe podea, adulții arau pământul și se îngrijeau de gospodărie și grădină. Toți erau împreună și trăiau așa de veacuri. Iar apoi au pierdut această posibilitate, au pierdut capacitatea de a se înțelege unul cu celălalt, au vrut fiecare să aibă propriul său colțișor, fie și unul mic, dar propriu. Pornind de la faptul că oamenii au devenit mai egoiști și le este greu să se înțeleagă cu propriile mame și propriii tați, trebuie să recu­noaștem că este mai bine ca bătrânii să trăiască separat, atât timp cât sunt capabili să aibă grijă de ei înșiși, să mențină curățenia și ordinea în jurul lor. Dacă au pierdut această oportunitate din pricina bolilor care s-au înmulțit, din pricina neputinței bătrânești, trebuie să-i luăm în brațe și să avem grijă de ei. Acești bătrâni nu pot fi aban­donați. Dacă nu aveți timp și putere și dacă venitul familiei vă permite, puteți angaja oameni pentru a le purta de grijă. Altminteri, bătrânii rămân în grija voastră și aceasta ar constitui ultima cruce pe care o puteți purta în raport cu persoanele în vârstă. Trebuie să vă îngrijiți de ei până la moarte. Trebuie să pur­tați această greutate pe umeri cu demnitate, blândețe și dragoste. Să ai grijă de bătrâni, să ai grijă de bolnavi este la fel de greu ca să te rogi lui Dumnezeu. E cam același lucru. E un fel de muncă și un chip frumos care îl curăță atât pe cel care este îngrijit, cât și pe cel care îngrijește. Este bine dacă bătrânul se roagă lui Dumnezeu. Dacă un bătrân stă neajutorat în brațele tale, dar în același timp se roagă, socotește că ai un înger în casă, care aduce binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ta. Mult mai rău este dacă bătrânul a dus o viață în care nu a fost învățat să Îl cheme pe Dumnezeu, să vorbească cu El. De un asemenea bătrân va fi mult mai greu să te îngrijești. Un astfel de bătrân este mai răutăcios, mai nerăbdător, mai enervant. Va fi greu, dar trebuie să ducem această cruce, pentru că nu putem fugi de ea nicăieri. Trebuie să le dorim tuturor bătrânilor să se țină în putere cât mai mult cu putință, astfel încât să se îngrijească singuri. Iar tinerilor să le dea Dumnezeu răbdare, dacă va trebui să ia bătrânii în brațele lor și să-i îngrijească până la ultima lor suflare. Bătrânii de astăzi cu greu se încadrează în viața modernă, trăiesc încă în acea viață care a trecut și, prin urmare, sunt nemul­țumiți și se plâng de modernitate. Să le permitem să o facă, au dreptul la asta. Trebuie să îi ajutăm, pentru că este cu neputință să schimbi o persoană la bătrânețe. Omul tră­iește într-o continuă iluzie: mă voi ruga, voi posti și voi merge la biserică atunci când voi îmbătrâni. Nu este adevărat! Pur și simplu nu mai este capabil să facă un asemenea exercițiu cu propria sa persoană. Memoria a slăbit și chiar și un lucru atât de simplu precum ridicarea din pat se preface în nevoință. Bătrâ­nețea vine pe neașteptate. Omul se trezește brusc îmbătrânit. El se poate încuraja și lăuda mult timp, dar dintr-odată un fleac îi amintește că nu mai este același. Astfel de oameni în vârstă trebuie să-i ocrotim, să-i ajutăm, pentru că nu se știe ce ne așteaptă pe noi.