Ce sunt epitemiile sau canoanele de spovedanie şi cum se aplică ele astăzi?

Taina Sfintei Spo­ve­da­nii este una dintre cele mai pre­zen­te taine în viaţa cre­din­cioşilor ortodocşi. După Sfân­ta Împărtăşanie, care, prin în­suşi actul instituirii, este legată de Sfânta Liturghie şi care se ad­mi­­nistrează ori de câte ori cre­din­­cioşii sunt pregătiţi sufleteşte şi trupeşte ca să o primească, pri­­mirea Tainei Spovedaniei se re­petă cel mai des în viaţa noas­tră. Deasa repetare a Spo­ve­da­niei arată că omul este supus pă­catului, dar şi că este nefiresc să rămână în starea de păcat. Psal­mistul avea conştiinţa că es­te copleşit de păcate: „Că fă­ră­de­le­gile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au pes­te mine“ (Ps. 37, 4), iar Sfân­tul Apostol Pavel mărturiseşte îna­intea tuturor, ca mărturie pes­te timp, în care ne regăsim fi­e­­care dintre noi, că în lupta în­tre a face bine şi a face răul, bi­ru­inţa aparţine celui din urmă: „Căci nu fac binele pe care îl vo­iesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care lo­cu­ieş­te în mine“ (Romani 7, 19-20) şi adaugă zicând că este cel dintâi dintre păcătoşi.

Conştiinţa penitenţială pa­u­li­­nă a fost asumată de Biserică şi es­te exprimată liturgic, de fi­e­­ca­re dată când ne îm­păr­tă­şim, prin rugăciunea: „Cred, Doam­­ne, şi mărturisesc că Tu eşti cu a­­devărat Hristos, fiul lui Dum­nezeu Celui viu, Care ai venit în lu­me să mântuieşti pe cei pă­că­toşi, dintre care cel din­tâi sunt eu...“

Din starea de păcat credinciosul se ridică prin pocăinţa since­ră şi prin mărturisirea în faţa du­hovnicului. Nefirescul căderii în păcat, căreia îi este supusă per­­soana umană, şi firescul ri­di­că­rii din păcat, la care este che­ma­tă persoana umană, sunt ex­pri­­mate prin gestul liturgic pe­ni­­tenţial numit metanie (pleca­rea genunchilor şi frunţii până la pământ, mişcare însoţită de în­semnarea cu Sfânta Cruce). Ple­carea până la pământ este sem­nul căderii, ridicarea de la pă­mânt este semnul înnoirii, al re­găsirii şi al învierii: „Trebuia, în­să, să ne veselim şi să ne bu­cu­­răm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“ (Luca 15, 32), a zis ta­tăl către fiul cel mare re­fe­rin­du-se la fiul risipitor întors în ca­sa părintească din îndepăr­ta­tul ţinut al păcatului. Când Mân­tuitorul zice: „Adevărat zic vo­uă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Ma­tei 18, 3; Luca 18, 17), fără în­do­ia­lă S-a referit la puritatea co­pi­lă­riei pe care omul trebuie să o păs­treze, să o caute permanent a­tunci când a pierdut-o prin pă­cat şi să o dobândească prin po­că­inţă. Acest fapt este reflectat de toată interpretarea biblică re­feritoare la textul citat. Dar în­ţelegerea noastră nu trebuie să se oprească aici. A fi ca pru­n­cii înseamnă a fi permanent în­se­tat de cunoaştere, de dobândirea „cunoştinţei adevărului“ (I Ti­motei 2, 4). Pruncul permanent întreabă, cercetează, caută răs­punsuri, într-un cuvânt este în­setat de cunoaştere. De asemenea, a fi ca pruncii înseamnă să faci efort să te ridici atunci când ai căzut. Experienţa ne arată că pri­ma reacţie pe care o are un co­pil care a căzut este de a se ri­di­ca, gestul fiind dublat de stri­gă­tul după ajutor şi plânsul de du­re­re. Aceste gesturi seamănă foar­te bine cu cele ale credincio­su­­lui care a căzut în păcat şi sim­te durerile căderii, de aceea stri­gă după ajutor şi face, el în­suşi, eforturi să se ridice. Copilul nu se complace în căderea lui. Po­căinţa creştinului, părerea de rău sunt strigăte (suspinuri) ca­re însoţesc efortul de a se ridica din păcat. Această stare de lucruri este reflectată şi în ru­gă­ciu­nea a doua de la Sfântul Mas­lu, care zice: „...de câte ori vei că­dea, ridică-te şi te vei mântui“.

Calea întoarcerii din ţara în­de­părtată a păcatului, despre ca­re ne vorbeşte Pilda fiului risi­pi­tor (Luca 15, 11-32), la casa pă­rintească, este lungă şi, uneori, anevoioasă. Învăţătura Bi­se­­ricii noastre ne arată că Taina Măr­turisirii şi a iertării păca­te­lor, urmată de împă­carea cu Hris­tos şi reintegrarea în Bi­se­ri­că, adică în comunitatea celor ca­re pot să aducă daruri de pâi­ne şi vin la Sfânta Liturghie şi să se împăr­tăşească din ele, du­pă ce au fost sfinţite, cu alte cu­vin­­te, să fie părtaş ospăţului eu­ha­­ristic, aşa cum fiul risipitor a fost părtaş ospăţului bucuriei din casa părintelui său, este o lu­crare complexă. Ea cuprinde pa­tru etape esenţiale: părerea de rău (căinţa) pentru păcatele să­vârşite; mărturisirea sinceră şi completă în faţa duhovnicului, a tuturor păcatelor săvârşite; îm­plinirea canonului de poc­ă­in­ţă rânduit de duhovnic; primirea ier­tării de la Dumnezeu prin ru­gă­ciunea de dezlegare rostită de duhovnic.

Atenţia noastră se va opri, în mod deosebit, asupra canoanelor de pocăinţă, numite şi epitemii, ca­re constituie a treia etapă în ca­drul Tainei Spovedaniei.

Rânduirea unui canon de po­că­inţă pentru fiecare credincios ca­re se spovedeşte este deosebit de importantă. Canonul este o nor­mă de viaţă, un dreptar sau o rân­duială care îl ajută pe cre­din­­cios să se menţină în sfera de pre­ocupări pe care o dobândeşte de îndată ce şi-a mărturisit pă­ca­tele. Nepăzirea sau neîm­pli­ni­rea canonului de pocăinţă a­tra­ge după sine responsabilitate mo­rală asupra credinciosului în ca­uză. Acest fapt îl arată Ru­gă­ciu­nea pe care o citeşte arhiereul sau preotul, pentru iertarea tu­tu­­ror păcatelor de voie şi a celor fă­ră de voie, pe care o găsim în Mo­l­itfelnic la capitolul Dezlegări ca­re, în lista lungă de păcate pe ca­re o conţine, îl menţionează şi pe cel al nepăzirii poruncilor pre­o­tului duhovnic („sau porun­ci­­le duhovnicilor nu le-a păzit“) - zi­ce rugăciunea. Menţionarea a­ces­tui păcat între multele pă­ca­te care ne stăpânesc arată şi gra­vitatea lui. Dacă păzirea po­run­cilor duhovnicului, a drepta­ru­lui rânduit de preot, are rolul de a-l menţine pe credincios în sfe­ra preocupărilor duhovni­ceşti, nepăzirea acestor porunci a­­trage după sine întoarcerea în sfe­ra de preocupări anterioare Spo­vedaniei, adică întoarcerea la păcatele de mai înainte.

Uneori, mai ales printre cre­din­­cioşii mai puţin întăriţi în cre­dinţă, ale căror gesturi reli­gi­oa­­se sunt făcute din obişnuinţă sau din îndemnul altora, gesturi for­male şi superficiale, canonul es­te perceput ca o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. „M-a pe­dep­sit părintele să fac mai mul­tă rugăciune“, zice câte unul din­tre cei care se spovedesc. Da­că rugăciunea este convorbirea noas­tră cu Dumnezeu, cum poa­te fi ea o pedeapsă? Şi dacă a­tunci când citim din Sfintele Scrip­turi ne vorbeşte Dumnezeu no­uă, cum poate fi pedeapsă as­cul­­tarea cuvântului Celui ce ne-a iu­bit încă în păcate fiind? A­tunci ce trebuie să credem despre Canonul de pocăinţă, ce es­te el şi cum să-l primim?

Sfântul Apostol Pavel ne dă de înţeles că anumite rânduieli pro­­puse de preotul duhovnic cre­­din­ciosului care s-a mărturi­sit ca să le împlinească au drept scop protejarea acestuia. Re­fe­rin­du-se la administrarea Sfin­tei Împăr­tăşanii, Sfântul Pa­vel ce­re primi­torului să-şi cer­ceteze con­ştiinţa şi să se stă­ruie să fie vre­d­nic de împăr­tă­şire. Lipsa a­ces­­tora atrage o­sân­­da asupra ce­lui care se îm­păr­tăşeşte: „Astfel, o­ricine va mân­ca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu ne­vred­nicie va fi vinovat faţă de Tru­­pul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mă­nân­că şi bea cu nevrednicie, o­sân­­dă îşi mănâncă şi bea, neso­co­­tind Trupul Domnului. De a­ce­­ea, mulţi dintre voi sunt ne­pu­tin­cioşi şi bolnavi şi mulţi au murit“ (I Corinteni 11, 27-30). Pe te­me­iul celor spuse de Sfân­tul Pa­vel, Biserica ne învaţă ca, îna­­in­te de primirea Sfintei Îm­păr­­tă­şa­­nii, să ne rugăm ca să nu ne îm­părtăşim „spre osân­dă“: „Nu spre judecată sau spre o­sândă să-mi fie mie îm­păr­tă­şi­rea cu Sfin­tele tale Taine, Doam­ne, ci spre tămăduirea su­fletului şi a tru­pului“. Deci, prin canon, preotul duhovnic îl o­croteşte pe credincios ca nu cumva, nevrednic fiind, apro­pi­in­­du-se de Sfintele Taine, să-şi pri­cinuiască mai mult rău de­cât i-ar fi pricinuit păcatul în­suşi. (va urma) (Responsabil de ru­brică diac. Ciprian Bâra)