Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Ce sunt epitemiile sau canoanele de spovedanie şi cum se aplică ele astăzi?

Ce sunt epitemiile sau canoanele de spovedanie şi cum se aplică ele astăzi?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Data: 23 Martie 2014

Taina Sfintei Spo­ve­da­nii este una dintre cele mai pre­zen­te taine în viaţa cre­din­cioşilor ortodocşi. După Sfân­ta Împărtăşanie, care, prin în­suşi actul instituirii, este legată de Sfânta Liturghie şi care se ad­mi­­nistrează ori de câte ori cre­din­­cioşii sunt pregătiţi sufleteşte şi trupeşte ca să o primească, pri­­mirea Tainei Spovedaniei se re­petă cel mai des în viaţa noas­tră. Deasa repetare a Spo­ve­da­niei arată că omul este supus pă­catului, dar şi că este nefiresc să rămână în starea de păcat. Psal­mistul avea conştiinţa că es­te copleşit de păcate: „Că fă­ră­de­le­gile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au pes­te mine“ (Ps. 37, 4), iar Sfân­tul Apostol Pavel mărturiseşte îna­intea tuturor, ca mărturie pes­te timp, în care ne regăsim fi­e­­care dintre noi, că în lupta în­tre a face bine şi a face răul, bi­ru­inţa aparţine celui din urmă: „Căci nu fac binele pe care îl vo­iesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care lo­cu­ieş­te în mine“ (Romani 7, 19-20) şi adaugă zicând că este cel dintâi dintre păcătoşi.

Conştiinţa penitenţială pa­u­li­­nă a fost asumată de Biserică şi es­te exprimată liturgic, de fi­e­­ca­re dată când ne îm­păr­tă­şim, prin rugăciunea: „Cred, Doam­­ne, şi mărturisesc că Tu eşti cu a­­devărat Hristos, fiul lui Dum­nezeu Celui viu, Care ai venit în lu­me să mântuieşti pe cei pă­că­toşi, dintre care cel din­tâi sunt eu...“

Din starea de păcat credinciosul se ridică prin pocăinţa since­ră şi prin mărturisirea în faţa du­hovnicului. Nefirescul căderii în păcat, căreia îi este supusă per­­soana umană, şi firescul ri­di­că­rii din păcat, la care este che­ma­tă persoana umană, sunt ex­pri­­mate prin gestul liturgic pe­ni­­tenţial numit metanie (pleca­rea genunchilor şi frunţii până la pământ, mişcare însoţită de în­semnarea cu Sfânta Cruce). Ple­carea până la pământ este sem­nul căderii, ridicarea de la pă­mânt este semnul înnoirii, al re­găsirii şi al învierii: „Trebuia, în­să, să ne veselim şi să ne bu­cu­­răm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“ (Luca 15, 32), a zis ta­tăl către fiul cel mare re­fe­rin­du-se la fiul risipitor întors în ca­sa părintească din îndepăr­ta­tul ţinut al păcatului. Când Mân­tuitorul zice: „Adevărat zic vo­uă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Ma­tei 18, 3; Luca 18, 17), fără în­do­ia­lă S-a referit la puritatea co­pi­lă­riei pe care omul trebuie să o păs­treze, să o caute permanent a­tunci când a pierdut-o prin pă­cat şi să o dobândească prin po­că­inţă. Acest fapt este reflectat de toată interpretarea biblică re­feritoare la textul citat. Dar în­ţelegerea noastră nu trebuie să se oprească aici. A fi ca pru­n­cii înseamnă a fi permanent în­se­tat de cunoaştere, de dobândirea „cunoştinţei adevărului“ (I Ti­motei 2, 4). Pruncul permanent întreabă, cercetează, caută răs­punsuri, într-un cuvânt este în­setat de cunoaştere. De asemenea, a fi ca pruncii înseamnă să faci efort să te ridici atunci când ai căzut. Experienţa ne arată că pri­ma reacţie pe care o are un co­pil care a căzut este de a se ri­di­ca, gestul fiind dublat de stri­gă­tul după ajutor şi plânsul de du­re­re. Aceste gesturi seamănă foar­te bine cu cele ale credincio­su­­lui care a căzut în păcat şi sim­te durerile căderii, de aceea stri­gă după ajutor şi face, el în­suşi, eforturi să se ridice. Copilul nu se complace în căderea lui. Po­căinţa creştinului, părerea de rău sunt strigăte (suspinuri) ca­re însoţesc efortul de a se ridica din păcat. Această stare de lucruri este reflectată şi în ru­gă­ciu­nea a doua de la Sfântul Mas­lu, care zice: „...de câte ori vei că­dea, ridică-te şi te vei mântui“.

Calea întoarcerii din ţara în­de­părtată a păcatului, despre ca­re ne vorbeşte Pilda fiului risi­pi­tor (Luca 15, 11-32), la casa pă­rintească, este lungă şi, uneori, anevoioasă. Învăţătura Bi­se­­ricii noastre ne arată că Taina Măr­turisirii şi a iertării păca­te­lor, urmată de împă­carea cu Hris­tos şi reintegrarea în Bi­se­ri­că, adică în comunitatea celor ca­re pot să aducă daruri de pâi­ne şi vin la Sfânta Liturghie şi să se împăr­tăşească din ele, du­pă ce au fost sfinţite, cu alte cu­vin­­te, să fie părtaş ospăţului eu­ha­­ristic, aşa cum fiul risipitor a fost părtaş ospăţului bucuriei din casa părintelui său, este o lu­crare complexă. Ea cuprinde pa­tru etape esenţiale: părerea de rău (căinţa) pentru păcatele să­vârşite; mărturisirea sinceră şi completă în faţa duhovnicului, a tuturor păcatelor săvârşite; îm­plinirea canonului de poc­ă­in­ţă rânduit de duhovnic; primirea ier­tării de la Dumnezeu prin ru­gă­ciunea de dezlegare rostită de duhovnic.

Atenţia noastră se va opri, în mod deosebit, asupra canoanelor de pocăinţă, numite şi epitemii, ca­re constituie a treia etapă în ca­drul Tainei Spovedaniei.

Rânduirea unui canon de po­că­inţă pentru fiecare credincios ca­re se spovedeşte este deosebit de importantă. Canonul este o nor­mă de viaţă, un dreptar sau o rân­duială care îl ajută pe cre­din­­cios să se menţină în sfera de pre­ocupări pe care o dobândeşte de îndată ce şi-a mărturisit pă­ca­tele. Nepăzirea sau neîm­pli­ni­rea canonului de pocăinţă a­tra­ge după sine responsabilitate mo­rală asupra credinciosului în ca­uză. Acest fapt îl arată Ru­gă­ciu­nea pe care o citeşte arhiereul sau preotul, pentru iertarea tu­tu­­ror păcatelor de voie şi a celor fă­ră de voie, pe care o găsim în Mo­l­itfelnic la capitolul Dezlegări ca­re, în lista lungă de păcate pe ca­re o conţine, îl menţionează şi pe cel al nepăzirii poruncilor pre­o­tului duhovnic („sau porun­ci­­le duhovnicilor nu le-a păzit“) - zi­ce rugăciunea. Menţionarea a­ces­tui păcat între multele pă­ca­te care ne stăpânesc arată şi gra­vitatea lui. Dacă păzirea po­run­cilor duhovnicului, a drepta­ru­lui rânduit de preot, are rolul de a-l menţine pe credincios în sfe­ra preocupărilor duhovni­ceşti, nepăzirea acestor porunci a­­trage după sine întoarcerea în sfe­ra de preocupări anterioare Spo­vedaniei, adică întoarcerea la păcatele de mai înainte.

Uneori, mai ales printre cre­din­­cioşii mai puţin întăriţi în cre­dinţă, ale căror gesturi reli­gi­oa­­se sunt făcute din obişnuinţă sau din îndemnul altora, gesturi for­male şi superficiale, canonul es­te perceput ca o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. „M-a pe­dep­sit părintele să fac mai mul­tă rugăciune“, zice câte unul din­tre cei care se spovedesc. Da­că rugăciunea este convorbirea noas­tră cu Dumnezeu, cum poa­te fi ea o pedeapsă? Şi dacă a­tunci când citim din Sfintele Scrip­turi ne vorbeşte Dumnezeu no­uă, cum poate fi pedeapsă as­cul­­tarea cuvântului Celui ce ne-a iu­bit încă în păcate fiind? A­tunci ce trebuie să credem despre Canonul de pocăinţă, ce es­te el şi cum să-l primim?

Sfântul Apostol Pavel ne dă de înţeles că anumite rânduieli pro­­puse de preotul duhovnic cre­­din­ciosului care s-a mărturi­sit ca să le împlinească au drept scop protejarea acestuia. Re­fe­rin­du-se la administrarea Sfin­tei Împăr­tăşanii, Sfântul Pa­vel ce­re primi­torului să-şi cer­ceteze con­ştiinţa şi să se stă­ruie să fie vre­d­nic de împăr­tă­şire. Lipsa a­ces­­tora atrage o­sân­­da asupra ce­lui care se îm­păr­tăşeşte: „Astfel, o­ricine va mân­ca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu ne­vred­nicie va fi vinovat faţă de Tru­­pul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mă­nân­că şi bea cu nevrednicie, o­sân­­dă îşi mănâncă şi bea, neso­co­­tind Trupul Domnului. De a­ce­­ea, mulţi dintre voi sunt ne­pu­tin­cioşi şi bolnavi şi mulţi au murit“ (I Corinteni 11, 27-30). Pe te­me­iul celor spuse de Sfân­tul Pa­vel, Biserica ne învaţă ca, îna­­in­te de primirea Sfintei Îm­păr­­tă­şa­­nii, să ne rugăm ca să nu ne îm­părtăşim „spre osân­dă“: „Nu spre judecată sau spre o­sândă să-mi fie mie îm­păr­tă­şi­rea cu Sfin­tele tale Taine, Doam­ne, ci spre tămăduirea su­fletului şi a tru­pului“. Deci, prin canon, preotul duhovnic îl o­croteşte pe credincios ca nu cumva, nevrednic fiind, apro­pi­in­­du-se de Sfintele Taine, să-şi pri­cinuiască mai mult rău de­cât i-ar fi pricinuit păcatul în­suşi. (va urma) (Responsabil de ru­brică diac. Ciprian Bâra)

Citeşte mai multe despre:   spovedania  -   pacat