Celui între sfinți, Cuviosului Părintelui nostru Sofian, prăznuire

Am scris și am vorbit de multe ori despre Cuviosul Părintele nostru Sofian. Dar niciodată nu m-am aflat în fața unei emoții ca cea de față. Această mărturie se publică în zilele în care, prin rânduiala cea de taină și nepătrunsă de mintea omenească, se fac proclamarea locală a recunoașterii sfințeniei sale de către Biserica lui Hristos și prima lui pomenire cu slujbe în Sfânta Biserică. Deși dintotdeauna am fost și suntem cinstitori de sfinți, noi, românii, nu am îndrăznit și nu ne-am grăbit să-i recunoaștem pe sfinții cei dintre noi și să-i trecem în calendar. De aceea, trebuie să mărturisim că trăim vremuri, într-adevăr, extraordinare din acest punct de vedere. În zilele noastre, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cârmuit înțelept de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, prin luminarea Duhului Sfânt, a depășit sfiala străbună și a trecut în calendar un număr impresionant de sfinți români. Îndrăzneala este cu totul specială, mai ales pentru că cei recunoscuți ca sfinți de ultima hotărâre a Sfântului Sinod au fost contemporani cu noi, Părintele Sofian fiind între cei câțiva care au pășit chiar pragul celui de-al treilea mileniu.

Faptul că Bunul Dumnezeu ne descoperă sfințenia unor oameni pe care i-am cunoscut și i-am întâlnit chiar vreme îndelungată reprezintă o profundă provocare duhovnicească la adresa noastră. În primul rând, suntem chemați să conștientizăm că sfințenia ne este atât de aproape, ne atinge, ni se împărtășește nu numai prin lucrurile sau lucrarea sfântă a Bisericii, ci prin oameni sfinți, este accesibilă cunoașterii prin experiența nemijlocită a fiecăruia dintre noi. Am trăit printre oameni sfinți. Trăim, de altfel, tot timpul printre oameni sfinți și numai lipsa noastră de trezvie a simțirii duhovnicești ne face să nu percepem sfințenia lor. Rememorând, însă, mărturiile despre Părintele Sofian, vom întâlni frecvent și unele care afirmă sfințenia Părintelui chiar din timpul vieții: „Omul acesta este un sfânt!”, au exclamat mulți dintre cei care l-au cunoscut. Sfințenia este pecete a harului dumnezeiesc, este efect al atingerii sau umplerii omului de harul dumnezeiesc. Sfințenia este golirea omului de sine - de aceea smerenia este premisa esențială a sfințeniei - și umplerea lui de Duhul dumnezeiesc. Pentru a simți sfințenia trebuie să ai dezvoltat simțul duhovnicesc, al vederii în duh sau al simțirii înțelegătoare, cum spun Părinții Bisericii. De sfințenia unui om te poți împărtăși, cu condiția să ai deschiderea necesară și să ai un minimal spațiu gol în sinele tău, să nu fii prea plin de tine însuți. Am fost mișcat de mărturia Cuviosului Porfirie Athonitul, cu care-l asemăn foarte mult pe Cuviosul nostru Părinte Sofian în ceea ce privește darul smereniei, al delicateții și al iubirii de oameni, dar și pentru că a slujit oamenilor și lui Dumnezeu în același timp și tot în Babilonul unei capitale. Cuviosul Porfirie descrie cum a fost cuprins de harul dumnezeiesc în chip sensibil, fiind martor ascuns al aprinderii dumnezeiești a unui pustnic rus ce se ruga în miez de noapte în bisericuța schitului. Acum, mă gândesc că toți cei care am stat ani buni sub epitrahilul Părintelui Sofian am fost beneficiarii acestui dar de sfințenie, de putere dumnezeiască, de har dumnezeiesc prin împărtășire de cele ale Părintelui, fără să simțim direct acest lucru din pricina lipsei simțirii noastre duhovnicești. Rememorând viața noastră din acea perioadă, putem identifica, însă, fără greutate roadele acestei împărtășiri, care sunt roade ale Duhului Sfânt.

Au fost fii duhovnicești ai Părintelui Sofian care au simțit această împărtășire și au mărturisit-o. Iată o astfel de mărturie: „Greu lucru este a vorbi despre predania rugăciunii. Greu, căci e vorba de transmiterea harului de rugăciune, nu a unei tehnici sau a unei științe din afară. Este o predanie cu totul duhovnicească, cu totul «interioară», o împărtășire prin Duhul Sfânt, oarecum ca o osmoză sau «molipsire»: împărtă­șirea unui fel de a fi pe care cuvintele nu-l pot spune. Să ne amintim mai curând de chipul de icoană, de mișcările proprii ale harului, de sunetul de rugăciune al glasului, de atitudinile întregii făpturi a Părintelui nostru întru Domnul, cizelată nu numai de rugăciunea liturgică, ci de rugăciunea de taină!” (Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Părintele Sofian, p. 240).

Despre Cuviosul Părintele nostru Sofian s-a scris foarte mult, mai ales în timpul din urmă. Aproape că nu mai este nimic de spus, în plus, despre smerenia, delicatețea, blândețea, milostenia, conștiința sa eclesială profundă, firea sa rugătoare, statornicia sa în ascultare și în general în viețuirea monahală, dăruirea sa jertfelnică slujirii liturgice, niciodată împu­ținată, dar și a lucrării duhovnicești, precum și lucrarea neobosită a darului picturii bise­ricești.

Singura perspectivă ce mi-ar permite să nu repet ceea ce s-a mai spus este cea strict personală. Și trebuie să mărturisesc faptul că sunt, în același timp, foarte preocupat de scoaterea la suprafață sau de accentuarea caracterului personal al lucrurilor care tot timpul este în tensiune cu aspectul insti­tuțional. Eu însumi am suferit și sufăr foarte mult conștientizând că am pierdut enorm de mult în relația mea duhovnicească cu Părintele Sofian, tocmai pentru că, în virtutea inerției - chiar a deformării mele teologice scolastice -, dar și a unei timidități nevindecabile, m-am limitat în mare parte la aspectul instituțional al relației mele cu dânsul. Adică eu, un nevrednic preot, printr-o discretă rânduială dumnezeiască, am beneficiat ani buni de serviciile unui preot duhovnic al Bisericii în temeiul Sfintei Taine a Spovedaniei. Eu eram penitentul și dânsul preotul care mă spovedea în temeiul preoției sale sacramentale, dându-mi dezlegarea cuvenită. Am descoperit mai târziu, poate prea târziu, că această relație trebuia în mod necesar să avanseze mult mai mult în spațiul raportării personale, așa încât eu să mă așez într-o postură reală și cât mai plenară de fiu în raport cu părintele meu duhovnic. Poate că lipsa de îndrăzneală și un respect excesiv față de persoana dânsului m-au ținut la o oarecare distanță, pe care acum o regret mult, dar pe care nădăjdu­iesc să o recuperez, îndrăznind acum să-l chem în rugăciunile mele cât mai des, cât mai insistent și cât mai personal, ca un fiu pe părintele său, pe tatăl său.

Este, iarăși, foarte adevărat că, așa cum spunea un alt fiu duhovnicesc al Cuviosului, și dânsul preot, e greu să se numească cineva fiu duhovnicesc al Părintelui Sofian, deoarece ar trebui să se vadă în dânsul chipul sau duhul Părintelui. Și cine ar îndrăzni să se asemene cu măsura smereniei sale, cu măsura staturii sale duhovnicești și rugătoare!?

Un alt lucru pe care-l trăiesc cu o durere sufletească adâncă este lipsa lucidității sau a trezviei duhovnicești, în temeiul căreia ar fi trebuit să doresc, foarte conștient, cât mai des și cât mai mult împărtășirea de darul dumnezeiesc, agonisit de Cuviosul Sofian în toată viața sa. Târziu aveam să înțeleg, și teologic, și duhov­nicește, că fiul duhovnicesc primește la spovedanie nu numai dezlegare de păcate - într-un fel juridic, exterior -, ci primește, cu condiția să se deschidă și să o dorească, să o ceară - puterea dumnezeiască, har, din agonisirea Părintelui său duhovnicesc. Acum sunt atât de conștient că noi, preoții care spovedim, ar trebui să avem în vedere și acest transfer de putere duhovnicească, desigur, cu condiția să fi agonisit un astfel de har. Nu cred că putem rămâne la func­ționarea și lucrarea mecanicistă a Tainei Sfintei Spovedanii. Simt și sunt foarte conștient că cei care vin sub epitrahilul preotului duhovnic, repetând la nesfârșit mărturisirea acelorași păcate, slăbiciuni și neputințe, parcă imploră tăcut pe preot să le dea și puterea de care ar avea nevoie pentru a le birui, nu numai sfatul și învățătura. Iar puterea aceasta nu poate fi decât de la Bunul Dumnezeu. Preotul duhovnic este dator să o râvnească, să o ceară, să se smerească, lepădându-se de încrederea în sine și în abilitățile sale intelectuale, în știința sa, pentru a o dobândi mai întâi el însuși și pentru a o putea împărtăși fiilor duhovnicești.

După trecerea la Domnul a Părintelui Sofian a început să iasă la iveală tocmai această nevăzută bogăție a sa duhovnicească, dumnezeiască. Aveam să înțelegem și să vedem nemărginita sa iubire de oameni cu care-i cuprindea și-i îmbrățișa pe toți oamenii, fără deosebire și în care se arăta tocmai asemănarea sa cu Bunul Dumnezeu, „care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi trimite ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Cercetând corespondența și jurnalul său, aveam să înțe­legem dimensiunile îmbrățișării părintești a Cuviosului Sofian, care cuprinde în aceleași brațe și cu aceeași iubire cele mai umile persoane - de la săracii și cerșetorii din curtea Antimului, până la pușcăriași și tineri sataniști neștiuți de nimeni - alături de mari personalități ale vieții bisericești - ierarhi, stareți, monahi, preoți, pust­nici - și ale vieții culturale - academicieni, profesori, medici, juriști... Domnul Hristos ne spune că aceasta este măsura desăvârșirii și a asemănării cu Dumnezeu Tatăl!

Un semn dumnezeiesc al sfințeniei sale poate fi și adormirea sa în ziua Înălțării Sfintei Cruci - aidoma Sfântului Ioan Gură de Aur -, precum și pomenirea sa în calendar în această săptămână în care Crucea este în biserici spre deosebită închinare și cinstire. Smerenia este prin excelență calea Crucii, răstignirea de bunăvoie a sinelui, care aduce proslăvire dumnezeiască.

Acum, când sfințenia, adică umplerea de har dumnezeiesc sau îndumnezeirea Părintelui nostru Sofian a fost confirmată de sfatul dumnezeiesc exprimat prin hotărârea Sfântului Sinod, și când ne pregătim să săvârșim Privegherea și Dumnezeiasca Liturghie întru pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sofian de la Antim, la Altarul bisericii în care acesta a slujit o jumătate de veac, cei care ceasuri întregi și ani la rândul am poposit sub epitrahilul Părintelui și am ascultat glasul său blând și plin de delicatețe, încât parcă nu voia să te atingă, ne întrebăm plini de nedumerire, aidoma celor doi ucenici de pe drumul Emausului: Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea şi ne tâlcuia cele dumnezeiești!?