Ceptura, mănăstirea înviată din propria-i cenușă

Mănăstirea Ceptura, cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, din Arhiepiscopia Bucureștilor, poartă pe frunte cununa martirajului. Istoria ei se împletește cu cea a viței-de-vie cultivate aici încă din vremuri străvechi. Și precum „cepul”, adică butucul de vie, renaște din propria-i sevă, mănăstirea a renăscut din propria-i cenușă, dovedind vremurilor rătăcite că acolo unde Dumnezeu binevoiește, nimic și nimeni nu poate distruge. Astăzi, Mănăstirea Ceptura se așază din nou în istoria locului, marcându-l cu misiunea sa, sfințindu-l.

Într-o vatră cu urme de locuire neolitice, traco-dacice și ale unor vremuri tumultuoase tăvălugite peste chipul ei, numele mănăstirii, împrumutat de la cel al locului, mărturisește o tainică și sacră legătură cu Dumnezeu, prin simbolistica viei și a vinului ce se produce aici. Conform unor documente de arhivă, numele „Ceptura” ar proveni de la cuvintele turcești „cep” și „tura”, care s-ar traduce „cepul pecetluit”. După Dumitru Furtună, denumirea locului ar veni de la Gârla Cepturei, iar apa și-ar fi luat numele de la pluralul cuvântului „cep”, care înseamnă „butuc de vie”. Numele Ceptura apare în documente în secolul al XVIII-lea la Dionysos Fotina, în „Istoria Daciei”. Iar din comunicarea Ecaterinei Hangan referitoare la fostul județ Saac, publicată în „Hrisoave prahovene” în 1969, aflăm că acest județ, de care a aparținut și Ceptura, avea drept marcă o coardă de vie.

Matei Vodă Basarab, la Ceptura

Schitul Ceptura a fost ridicat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de călugării de la Căldărușani, ca metoc al acestei mănăstiri. Odată cu Decretul 410/1959, călugării au fost izgoniți de aici. A rămas doar părintele Iezechiel, ca paznic și îngrijitor, care își ducea existența din pomana credincioșilor, adâncindu-se în trăirea vieții duhovnicești. După trecerea lui la Domnul, biserica schitului a fost neglijată iar chiliile călugărilor au ajuns adăposturi pentru animelele IAS-ului. După Revoluție, la cererea părintelui paroh Șendroiu și a credincioșilor din sat, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat încă din 1996 reînființarea schitului. În 2009, acesta a fost ridicat la rangul de mănăstire. 

Acte vechi de cumpărare și danii, un pomelnic și o inscripție de deasupra ușii, în interiorul bisericii, îl pomenesc printre ctitori și pe Matei Basarab. Referindu-se la viile de la Ceptura, cercetătorul Adrian Petcu spune în acest sens: „La 20 septembrie 1640, voievodul Matei Basarab întărea ctitoriei sale de la Căldărușani cele 23 de pogoane de vie dăruite de marele clucer Buzinca”.

„A fost ca o revenire acasă”

Astăzi, biserica mănăstirii, care poartă încă urmele barbare ale iureșului comunist, și noua clădire a stăreției, ridicată lângă grajdurile și magaziile rămase de pe vremea IAS-ului, privite din vale par lumânări aprinse în mijlocul unui vârtej într-o mare de smarald.

Am ajuns să ne închinăm în acest altar al Ortodoxiei într-o zi de octombrie, cu miros de gutui, de nuci și vin dat în dospire. Am intrat în biserică învăluiți în taina suferinței locașului, atât de sugestiv exprimată de sfinții cu chipurile șterse de pe pereți. Un părinte slujea Sfânta Liturghie, o credincioasă venită de departe asculta și-o lumânare așezată pe o piramidă de pâine ținea vie pomenirea, mereu și mereu, a martiriului acestui așe­zământ. Tulburător și înălțător, deopotrivă, se zidea în noi momentul acesta. 

Părintele Augustin Mâzgoiu, starețul mănăstirii, slujește aici din 23 august 2015, după ce peste 20 de ani s-a smerit în ascultări la Mănăstirea Crasna din județul Prahova. „Creștinul este chemat să actualizeze timpul, să-l înveșnicească. Asta încercăm să facem și noi aici. Suntem la început. Obștea este formată doar din mine, părintele Teodosie, care a trăit aici singur șase ani de veritabilă pustnicie, și din cei câțiva frați care vin și ne mai ajută. Încercăm să facem mai mult. Fiind o casă împărărtească, mănăstirea este ocrotită de Sfinții Împărați Constantin și Elena, socotesc că ei vor fi cei care vor avea grijă și de noi, slujitorii. În acest timp al vinului, socotesc că via este un moment de luare aminte. Pentru că așa cum deospește vinul, și noi trebuie să fim o frământătură în Biserică. Cel mai mult ne dorim închegarea unui nucleu de rugăciune, ca să putem realiza o permanentizare a slujbelor după tipicul mănăstiresc. Când am intrat prima oară în biserica mănăstirii, am trăit un sentiment de regăsire. Am simțit o mireasmă pe care o mai întâlnisem doar în Sfântul Munte. A fost ca o revenire acasă. Anii petrecuți la Crasna i-am lăsat în socotirea lui Dumnezeu și am zis: m-am întors acasă. Trebuie să pun mâna pe plug și să intru în brazda acestui pământ voievodal. Dacă unul din voievozii Basarabi a avut aici proprietăți, înseamnă că el s-a implicat în viața locului, a purtat de grijă sfântului locaș și creștinilor din zonă. Așa trebuie să fac și eu”, ne mărturisește părintele stareț.

Viață martirică

Părintele Teodosie Ciochină, care a ajuns la Ceptura în ianuarie 2010, a fost numit administrator. „Am locuit la început într-un container de fier. În biserica ruinată de comuniști cântau cucuvelele. Rămăseseră din ea doar zidurile. Un localnic mi-a spus că în momentul în care au cărat aici niște butoaie, unul a căzut pe piciorul unui muncitor. Acest accident i-a determinat să nu o transforme în depozit de butoaie. Un alt domn, Mitică Pârcălab, mi-a relatat că la un moment dat biserica a fost umplută cu coardă de vie ca să i se dea foc. Dar nici acest lucru nu s-a reușit. Apoi, în ea au fost depozitate pesticide pentru vie. Apoi, directorul IAS-ului a vrut să o dărâme, pentru că prezenta pericol de prăbușire. Un inginer l-a rugat să o mai păstreze pentru că în ea se mai putea depozita câte ceva. În final, au lăsat-o să se distrugă de la sine. Așa a rezistat biserica în picioare până în clipa în care a intrat în grija Arhiepiscopiei. Ultimii călugări ai mănăstirii, îna­inte de a fi transformată în IAS, au îngropat clopotul în partea stângă a bisericii. După Revoluție, au venit, l-au dezgropat și l-au dus la Jercălăi, de unde a fost adus și montat aici, după reîn­ființarea mănăstirii”, poves­teș­te părintele Teodosie.

Și astfel a renăscut Mănăstirea Ceptura din propria-i cenușă, precum butucul de vie din propria-i sevă, mărturisind lumii rătăcite, și nouă, pelerini de un ceas la Altarul ei, că voia lui Dumnezeu nu o poate înfrânge nimeni. Și că, așa cum spune părintele stareț, noi, creștinii, suntem chemați să actualizăm și să înveșnicim timpul.