Cimitirul - reflecţii filologice și teologice

Cimitirul - reflecţii filologice și teologice (II)

Sfârșitul secolului I î.Hr. și primele secole ale erei creștine au fost pentru întreaga lume greco-romană o perioadă în care încercarea de scoatere din criză a mentalității tradi­țio­nale, mos maiorum, a dus către construirea unei noi structuri mentale, cetățeanul roman, ciuis Romanus, nemaifiind atât de legat de Cetate - Urbs. Astfel, ideea de Urbs, ca stâlp mental al Romanului, s-a dizolvat în aceea de οἰκουμένη. Lumea Romanului nu mai era Urbs, ci Orbis. Spiritualitatea Romană a abandonat imaginea Cetății, tinzând către o nouă perspectivă, către ecumenicitate, care oferea o scară de valori ce deschidea omul către semenii săi și către Dumnezeu.

Citim în Sfânta Scriptură că, până la Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii au fost legați de Cetatea Ierusalimului, cu poruncă dumnezeiască: „Voi însă şedeţi în cetate (ἐν τῇ πόλει / in civitate), până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). În schimb, după întărirea lor în Duhul Sfânt și întemeierea Bisericii în chip văzut, ei nu au mai fost ținuți în cetate, intra muros, ci s-au dus să zidească Biserica în întreaga ecumenicitate, extra muros. Sfântul Apostol Pavel, de asemenea, ne îndeamnă să ieșim din cetate spre a ne sfinți, neavând aici cetate stătătoare, căutând-o pe cea ce va să fie, în afara porților cetății pământești: „Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii (extra portam). Deci dar să ieşim la El, afară din tabără (extra castra), luând asupra noastră ocara Lui. Căci nu avem aici cetate stătătoare (manentem civitatem), ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 12-14). Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia la numele cimitirului și la Crucea Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, se întreabă de ce „părinții noștri au legiuit ca, părăsind biserica din orașe, să ne adunăm azi în afară de oraș și aici”, arătând că acest lucru nu a fost făcut fără rost și zadarnic: „Pentru aceea am căutat pricina și am găsit, prin harul lui Dumnezeu, că este dreaptă, binecuvântată și potrivită sărbătorii de astăzi. Așadar, care este cauza? Prăznuim pomenirea Crucii. Iar Cel răstignit a fost răstignit în afară de cetate [...]. Pavel a poruncit. Noi am ascultat, am ieșit. Așadar, pentru aceasta ne adunăm în afară de oraș [...]. Pentru că aici se găsește mulțimea morților”. Dacă, în Antichitatea păgână, trupul celui mort era înmormântat în afara cetății locuite, din teamă de acesta, cât și spre a nu-i întina pe cei vii, ba chiar și pe zei, așa cum citim într-o tragedie a lui Euripide, însăși zeița Artemis se temea de aceasta: „ἐμοὶ γὰρ οὐ θέμις φθιτοὺς ὁρᾶν οὐδ᾽ ὄμμα χραίνειν θανασίμοισιν ἐκπνοαῖς / căci, vai mie, nu am îngă­duința să privesc leșuri, nici să mă pângăresc din răsuflările celor ce stau să moară” (Euripide, Hi­ppo­lytus, 1437-1438), Antichitatea creștină aduce o transformare profundă în acest sens: trupul celui adormit era înmormântat în afara zidurilor cetății, căci Hristos Însuși a fost răstignit în afara cetății, așa cum Sfântul Ioan Gură de Aur ne lămurește. De asemenea, crești­nismul antic continuă practica înmormântării extra muros, subliniind faptul că omul nu are aici cetate stătătoare, el, adormind, pă­răsește lumea aceasta, spre a se odihni în Cetatea cerească. Zidurile cetății de jos devin neîncăpătoare pentru creștin. Antichitatea creștină subliniază, de asemenea, și faptul că mormântul, locul de înmormântare, este locul în care se întâlnește Cerul cu Pământul, lumea de jos cu lumea de Sus, aducând și acestuia cinstea cuvenită: „Nu știți oare pe îngerii care s-au apropiat de mormântul Domnului, în care nu era Trupul, ci mormântul gol? Cu toate acestea, pentru că mormântul a primit în întregime Trupul Stăpânului, ei dau multă cinste și locului. Îngerii, care depășesc firea noastră, au stat cu atât respect și evlavie în jurul mormântului?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia...). Vedem astfel că la începuturile creș­tinismului se marchează sfârșitu­rile unei viziuni negative asupra relațiilor dintre morți și lumea celor vii, barierele acestor lumi deschizându-se, în Antichitatea creș­tină, chiar contopindu-se într-o aceeași Cetate: Biserica drept ecume­ni­citate nu doar a creștinilor de pretutindeni, ci și ca ecumenicitate a celor din lumea aceasta și a celor de dincolo.

De vreme ce nu pare a exista vreun cuvânt indo-european pentru a denumi noțiunea de mormânt (Otto Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde. Grundzüge einer Kultur-und Völkergeschichte Alteuropa, Strasbourg, 1901, p. 80), greaca veche și latina și-au diversificat atât de mult terminologia funerară, încât, doar pentru vocabularul latin, Liana Lupaș, într-un studiu despre Denumirea mormântului în latină, inventaria peste 130 de cuvinte latinești care denumeau această noțiune (Liana Lupaș, „Denumirile mormântului în latină”, în Studii Clasice, V, 1963, pp. 111-135).

În ceea ce privește noțiunea de cimitir, putem afirma, fără doar și poate, că aceasta este, așa cum vom vedea, o creație a creștinis­mului. Etimologia cuvântului este clară: substantivul κοιμητήριον „loc pentru a dormi, dormitor, cimitir” (Anatole Bailly, Dictionnaire grec-français, Hachette, Paris, 2000, p. 1109) provine de la o temă nominală în m κοίμᾱ sau κοῖμος al verbului κεῖμαι, exprimând ideea de „a se culca pentru a dormi, somn etc.” (Pierre Chantraine, Dictionnaire étymologique de la langue grecque: histoire des mots, Paris, Klincksieck, 1999, p. 509), de unde verbul denominativ κοιμάω „a se pune în pat, a adormi, a dormi, a se culca”, dar și cel factitiv κοιμίζω, a dormi, a se odihni, dar și cu sensul de a-și dormi ultimul somn, de unde și sensul de a așeza în pacea, liniștea mormântului (cf. Anatole Bailly, Dictionnaire grec- français, p. 1109). În ceea ce privește primele atestări ale substantivului κοιμητήριον, în textele precreștine, pare că acesta se găsește folosit doar de două ori, cu sensul de dormitor. Este vorba de o inscripție din secolul al V-lea îna­inte de Hristos de la Templul lui Amphiaraos din Orops, precum un text, din secolul al III-lea î.Hr., al sofistului Athenaeus de Naukratis, în Banchetul sofiștilor (IV, 143c), al cărui izvor pare să fie Dosiades din Rhodos. Din secolul al II-lea al erei creștine, cuvântul este folosit deo­potrivă pentru a desemna locul de odihnă (întâlnit mai ales în regulile de viețuire monahală în perioada bizantină), cât și cu sensul său funerar. Această folosire se explică fără îndoială prin imaginea biblică a morții văzută ca somn în aștep­tarea Învierii, mormântul fiind un loc de odihnă, un dormitor, în care trupul rămâne spre a se odihni până la Învierea cea de obște. (Va urma)