Cimitirul - reflecţii filologice și teologice (I)
În primele secole, prin acest termen se înțelegea fie doar un singur mormânt, fie arealul care cuprindea o serie de morminte, al cărui înțeles s-a păstrat până astăzi. Sfântul Ioan Gură de Aur explică de ce spațiul în care suntem înmormântați poartă numele de cimitir: „Pentru aceasta și locul acesta se numește cimitir, ca să afli că cei care s-au săvârșit și zac aici nu au murit, ci dorm și sunt culcați. Înainte de venirea lui Iisus, moartea se numea moarte […]. Dar, când a venit Hristos și a murit pentru viața lumii, nu se mai numește deci moartea moarte, ci somn și adormire”. Referindu-se la pasajele scripturistice în care Mântuitorul Hristos vorbește despre moarte, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Vezi că moartea este numită pretutindeni somn, pentru aceasta și locul se numește cimitir, adică loc de dormit. Numele ne este de folos și plin de filosofie. Așadar, când aduci aici pe un mort, nu te pierde de supărare, căci nu îl duci la moarte, ci la somn. Îți este de ajuns acest nume pentru mângâierea durerii”.
Mântuitorul, venind în Betania spre a-l învia pe Lazăr, nu spune că acesta a murit, ci că „Lazăr, prietenul nostru, a adormit (κεκοίμηται); Mă duc să-l trezesc (ἐξυπνίσω)” (Ioan 11, 11), iar ucenicii, neștiind la ce somn se referă Hristos, mărturisesc: „Doamne, dacă a adormit (εἰ κεκοίμηται), se va face bine” (Ioan 11, 12). Iată că, chiar dacă nu găsim în Sfânta Scriptură substantivul κοιμητήριον, găsim de mai multe ori verbul κοιμάω de la care acest substantiv provine, ceea ce constituie temelia de formare a noțiunii la care facem referire.
Prima atestare a acestui substantiv în literatura patristică aparține, poate în chip paradoxal, limbii latine. Substantivul grecesc κοιμητήριον a fost calchiat în limba latină sub forma livrescă de coemētērium, circulând și sub alte grafii, ca forme ale limbii vorbite, precum: cimiterium, cimeterium, cymiterium, coementerium etc. (cf. Antoine Meillet și Alfred Ernout, Dictionnaire étymologique de la langue latine: Histoire des mots, Paris, Klincksieck, 1951, p. 233).
Tertulian, în De anima (Despre suflet), scriere alcătuită în jurul anului 197, relatând o minune, scrie despre cum cineva tocmai înmormântat in coemeterio a făcut loc altuia (De anima 51, 7). Despre folosirea acestui cuvânt nu este nici o îndoială. Ea face referire la un loc de înmormântare. Sfântul Ciprian al Cartaginei, scriind o scrisoare Episcopului Successus, în anul 258, îi transmite acestuia că Episcopul Sixtus al II-lea a fost martirizat „în cimitir (in cimiterio) în ziua a opta a idelor lui august și, împreună cu el, patru diaconi” (Sfântul Ciprian, Scrisoarea LXXX).
Epigrafia grecească din secolele III și IV atestă utilizarea masivă a substantivului κοιμητήριον, cu sensul de loc de îngropare (Cf. Charles Bayet, De titulis Atticae christianis antiquissimis commentatio historica et epigraphica, Paris, 1878, pp. 43-46). Cea mai veche atestare epigrafică cunoscută în acest sens pare a fi o inscripție din Frigia, din anii 250-251.
Odată cu amploarea deosebită a cultului sfinților, mai ales începând cu secolul al IV-lea, mormintele încep să se mute și intra muros, cu precădere mormintele sfinților, din dorința creștinilor de a-i avea pe aceștia cât mai aproape. Fericitul Augustin, în tratatul său De cura pro mortuis gerenda (Despre grija pe care trebuie s-o purtăm pentru cei morţi), răspunde Episcopului Paulin de Nola în privința unei practici tot mai întâlnite în acea vreme, și anume înmormântarea creștinilor în vecinătatea unei memoria/martyria, în proximitatea unui mormânt al unui sfânt: înmormântările ad sanctos.
Nu putem să nu amintim despre cimitirele din Antichitatea creștină și despre grija față de cei adormiți concretizată în sărbătorile romane numite Parentalia, interzise de Sfântul Ambrozie (cf. Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Despre Ilie și post, XVII), fiind udate cu prea mult vin, lucru amintit și de Fericitul Augustin în Confesiunile sale, vorbind despre grija mamei sale sfinte, Monica, față de mormintele strămoșilor: „Așadar, când a adus la mormintele sfinților, așa cum se obișnuia în Africa, fiertură, pâine și vin și a fost oprită de portar și când a cunoscut că episcopul dăduse această oprire, ea a îmbrățișat porunca atât de evlavios și cu atâta supunere” (Fericitul Augustin, Confessiones/Mărturisiri, VI, II, 2, trad. Nicolae Barbu, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 179). În purtarea Sfintei Monica vedem purtarea întregii Biserici, care a reușit să transforme o sărbătoare păgână romană, Parentalia, într-o lucrare de purtare de grijă față de cei săraci, căci cimitirele au fost și au rămas într-un răstimp de două milenii una dintre expresiile cele mai concrete ale filantropiei creștine: la comemorările de la morminte nu doar se cere iertarea păcatelor celui trecut în veșnicie, ci se și manifestă iubirea față de cei adormiți prin acte de milostenie. Cimitirele au fost și sunt locul firesc de adunare al săracilor, de unde aceștia plecau către casele lor îndestulați.
Nu trebuie să uităm și importanța cimitirului ca loc de liniște și pace, lucru pentru care a fost numit în limba latină cu termeni precum quies, quietorium, requies etc. Cimitirele au fost întotdeauna oaze de frumusețe și liniște, ca spațiu metafizic care unește cerul cu pământul, aflat la granița dintre lumea văzută și cea nevăzută. Cimitirul este un loc de un „pitoresc și o melancolie” aparte, care face să simțim dorul Raiului, dar și frumusețea creației lui Dumnezeu din lumea aceasta, pe care și cimitirul o vădește, și sufletul nostru trebuie să o guste, așa cum Sfântul Grigorie de Nyssa mărturisea: „Fără să treacă însă dincolo de tărâmurile rânduite, luând deci în considerare toate acestea și altele de acest fel, cum să nu-ți dea să înțelegi că nu numai învățătura despre Dumnezeu izvorăște de la Cel Ce este, ci că, într-un fel oarecare, el ne-a rânduit și puterea de a gusta din plăcerile acelea?” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre pruncii morți prematur, către Hierios, trad. de pr. prof. dr. Teodor Bodogae, în PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 422).
.jpg)
