Clucerul Gheorghe Boldescu, un filantrop ploieștean

Proclamarea anului 2020, de către Biserica Ortodoxă Română, „Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români” se constituie pentru societatea românească într-un veritabil exercițiu de readucere în lumină a unor oameni aparte, care au pus binele comunității mai presus de confortul personal. Ei ne-au lăsat o prețioasă moștenire - clădiri, așezăminte, în timp ce gestul lor a servit și servește ca învățătură pilduitoare despre modul în care fiecare dintre noi, în măsura putinței noastre, îi putem ajuta pe cei din jur ori comunitatea din care facem parte.

Un astfel de personaj aducem astăzi în fața cititorilor noștri, un om care a lăsat orașului și comunității din care a făcut parte o prețioasă moștenire care există și astăzi și pe care se cuvine s-o popularizăm: Gheorghe Boldescu (1775-1845).

Documentele și cele două-trei repere biografice existente în scrierile târzii ale secolului al XIX-lea, ori în Monografia ora­șului Ploiești, publicată sub semnătura lui Mihai Sevastos, în 1938, nu au consemnat ziua și luna nașterii lui Gheorghe Boldescu, ci numai anul. Familia Boldescu era o familie ploieșteană care își luase numele, așa cum era moda timpului, de la zona unde aveau ceva pământ. Tatăl lui Gheorghe Boldescu avea să moară timpuriu și i-a lăsat ceva moșii în zona satului Boldești, actualul oraș Boldești-Scăeni. Ulterior, Gheorghe Boldescu a devenit și clucer, un titlu boieresc derivat dintr-o dregătorie și desigur obținut prin cumpărare, așa cum era practica timpului. Acest titlu, de clucer, indica în epocă un mic rang boieresc - de categoria a doua, dar îi asigura purtătorului privilegiul de a face parte din rândul celor 1.000 de boieri care formau elita țării, după cum rezultă din statisticile primei jumătăți a secolului al XIX-lea.

Despre viața personală a clucerului Boldescu nu există foarte multe informații. Cunoaștem doar din pisania unei biserici că a fost căsătorit cu Zinca. Nici despre copii nu avem știri. Singura certitudine este că a avut o fată, întrucât documentele vorbesc despre ginerele clucerului, acesta desăvârșind opera ctitoricească a socrului său.

„Un adevărat tip al bravului boer român”

În ceea ce privește viața publică a lui Gheorghe Boldescu, documentele sunt mai generoase. Spirit întreprinzător, clucerul intră în afaceri, își înființează un han, se implică în comerțul cu pește, devenind chiar staroste al măjarilor, așa cum erau numiți în epocă negustorii care făceau comerț cu pește. Aceste îndeletniciri și cumpărarea de terenuri în zona de nord a orașului Ploiești au condus implicit la sporirea averii lui Gheorghe Boldescu, acesta devenind un personaj important în oraș. În ziua de 8 octombrie 1837, el este ales prezident al magistratului orașului Ploiești, o funcție echivalentă cu cea de primar al orașului. El îndeplinește cu cinste și responsabilitate această funcție, până în 1843, când sănătatea șubredă nu i-a mai permis să se dedice comunității orașului. A refuzat magistratura și a propus un alt magistrat la fel de vrednic, de încredere și responsabil precum fusese el.

În calitate de prezident al magistratului, Gheorghe Boldescu se ocupă de iluminarea și alinierea străzilor, de pavarea orașului, de salubritatea sa, aceste aspecte fiind problemele cele mai stringente cu care orașul de atunci se confrunta. Ele au rămas multă vreme în mentalul colectiv, întrucât în acea epocă un cântec popular în Țara Românească avea următoarea expresie în versurile sale: „Să te ferești de foametea din Găești și de noroaiele din Ploiești”.

Cât privește felul în care era receptat de către contemporanii săi, un profesor ploieștean, Constantin Iennescu, îl descria astfel: „Bărbat înalt, statură majestuoasă, ținută demnă. Om energic, harnic la lucru, deschis la petreceri, activ și totdeauna întreprinzător; purta costumul oriental, costumul timpului: un antiriu stânjiniu sau ciadâriu, încins cu un brâu lat din șal cafeniu cu râuri albe; o giubea neagră, rareori vișinie închisă; iar pe cap un ișlic de blană cenușiu și creț; părul capului sur, ras la ceafă, fruntea lată și luminoasă, sprâncenele dese și stufoase, fața întinsă, lucioasă și de un colorit foarte atrăgător, gura potrivită; nasul grecesc; mustățile albe și groase; ochii negri, mari și vioi; mersul măsurat, ca al marilor boeri ai vremii, pasul ferm - iacă portretul neuitatului culcer Boldescu. Dintre cei mai bătrâni, mulți au avut, desigur, ocazia să-l vadă, Dumineca și în zile de sărbătoare, viind regulat la biserică; aci, toți îi făceau loc ca el cel dintâiu să meargă să se închine la icoane; el să se miruiască cel dintâi, el să ia cel dintâi sfânta anafură, după obiceiurile cele curate ale timpului, în care bătrânii și fruntașii cetățeni erau ascultați, stimați și respectați. Mulți desigur l-au văzut - ca magistrat - în fruntea sfatului nostru orășenesc, îngrijind ca un adevărat părinte trebile orașului, ascultând cu atențiune toate jeluirile, mângâind pe nenorociți, ajutând pe săraci și nevoiași, și certând - cu părintească severitate ­ pe toți slujbașii care nu erau la înățimea chemării lor. […] Nu leneș, nu luxos, nu interesat și lacom, nu mincinos, hrăpitor, clevetitor și fățarnic; ci bun, blajin, sobru, sever, cinstit, cu suflet curat, cu inima deschisă, miluitor și gata de a sări în ajutorul celui nevoiaș - Boldescu era un adevărat părinte pentru toți, un adevărat tip al adevăratului, bunului, bravului boer român”.

În ultimii ani de viață, 1840-1845, în ciuda stării șubrede de sănătate, clucerul Boldescu întreprinde două acte de mare însemnătate, care îl proiectează pentru totdeauna în memoria posterității orașului Ploiești și îl așază în lunga galerie a filantropilor români care au dorit să lase o amprentă puternică asupra oamenilor și epocii lor. 

Opera filantropică 

Ploieștiul era, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un orășel modest. Nimic nu anunța, pe atunci, evoluția spectaculoasă datorată exploatării și prelucrării petrolului. Se simțea lipsa multor instituții care să facă viața mai bună cetățenilor, de aceea orice demers în folosul oamenilor era sprijinit și salutat de întreaga comunitate, cu atât mai mult cu cât spiritul filantropic nu se manifesta decât punctual, prin acte individuale, mai degrabă, în raport cu nevoile colective. De aceea, inițiativa și ulterior materializarea ridicării unui spital în zona de nord-est a orașului a găsit un larg ecou și aprecieri pentru cel care a întreprins acest gest nobil.

În 1831, Gheorghe Boldescu a pornit ridicarea unui spital în mahalaua Sfânta Vineri, fiind inaugurat un corp de clădiri care avea să se dovedească insuficient pentru nevoile orașului. În 1840, după vizita domnitorului Alexandru Ghica și a donației acestuia de 10.000 de galbeni, clucerul Boldescu s-a angajat să mai ridice o aripă a spitalului. În ziua de 16 septembrie 1844, complexul spitalicesc era gata, iar prin grija ctitorului a fost pus sub admi­nistrația Eforiei Spitalelor, a fost înzestrat cu robi, cu prăvălii și terenuri din a căror exploatare să se finanțeze funcționarea sa. Toată această zestre a spitalului a fost cuprinsă în actul de donație numit: „Lămuritoare coprindere pentru zestrea ce am dat la spitalul săracilor bolnavi pe care l-am clădit în orașul Ploieșscilor”. Spitalul a primit numele ctitorului său, așa cum era normal. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, au mai fost construite și alte pavilioane. În secolul XX, clădirile au fost în permanență modernizate, spitalul funcționând și astăzi în municipiul Ploiești și purtând, în continuare, numele ctitorului său.

Pe lângă spital, actele filantropice ale lui Gheorghe Boldescu au vizat și sprijinul oferit pentru 62 de familii, pe care le-a așezat pe moșia sa din oraș și le-a sprijinit cu bani și materiale pentru ridicarea unor locuințe. De altfel, grija aceasta pentru oameni se reflectă și în testamentul său, când specifică: „robii țigani”, cum erau denumiți în această perioadă rromii, să nu fie despărțiți de familii.

Pentru sufletul și neamul său, Gheorghe Boldescu întreprinde un ultim mare act filantropic, și anume zidirea unei biserici. Pisania veche a Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou, așa cum este prezentată în „Monografia religioasă a județului Prahova la 1906”, ne relevă următoarele: „Această sfântă bisericească numită cu hramul Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos și a sfinților 40 de mucenici s-au începuit întâia oară din temelie de răposatul marele clucer Gheorghe Boldescu, în anul 1844... și s-a săvârșit în anul 1846, octombrie 20”. Biserica avea să fie finalizată, așa cum reiese din pisanie, după moartea clucerului Boldescu. A supra­viețuit trecerii timpului, inclusiv distrugătorului bombardament din aprilie 1944. Și astăzi, grație preoților parohi vrednici, ctitoria clucerului este un locaș de rugăciune activ în viața comunității, așa cum și l-a dorit ctitorul său.

Ctitoriile clucerului Gheorghe Boldescu, biserica și spitalul, sunt mărturii clare ale faptelor bune și ale dragostei de semeni, exemple de filantropie ce dăinuie peste timp.