Constantin Brâncoveanu: De la Curtea domnească la închisoarea Edicule

În Evul Mediu, exilul era apanajul elitelor româneşti, în timp ce diaspora constituia un fenomen cu referire, mai degrabă, la omul de rând. Avem numeroase exemple de domnitori care au cunoscut exilul, între care un voievod ce avea să fie mazilit, luat prizonier şi omorât departe de pământul natal. Pentru domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, ataşamentul faţă de valorile româneşti şi credinţa străbună a primat în faţa efemerei existenţe pe acest pământ. El a lăsat o moştenire culturală impresionantă. 

Biografia acestui sfânt voievod martir începe la 5 august 1654, când s-a născut în satul Brâncoveni din ţinutul Romanaţi, într-o familie boierească, mama sa fiind descen­dentă a familiei Cantacuzinilor. De aceea, Nicolae Iorga spunea despre Constantin că a fost crescut canta­cuzineşte, subliniind astfel contri­buţia acestei familii la educaţia viitorului domn şi la deprinderea subtilităţilor politicii şi diplomaţiei atât de necesare unui lider.

Constantin Brâncoveanu s-a că­să­torit cu Maria, nepoata fostului domn al ţării, Antonie Vodă din Popeşti, şi a avut patru fii, pe Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și șapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda. Ca boier, el s-a numărat printre cei mai bogaţi oameni din ţară, statut care i-a adus, aşa cum era obiceiul, accesul la înalte funcţii în stat, pe care le-a exercitat cu demnitate. În 1688, când domnul ţării şi unchiul său, Şerban Cantacuzino, a murit, boierii ţării au socotit că este vrednic de a purta sceptrul şi l-au rugat să accepte să le fie domn. „Domnia aceasta eu nu o pohtesc, ca să-mi înmulţesc grijile şi nevoile… în vremi ca acestea turburate, încongiuraţi de oşti de vrăşmaşi”, avea să spună Constantin Brâncoveanu la momentul urcării sale pe tronul ţării.

Trăire ortodoxă

Cronica epocii sale îl descrie ca fiind „creştin şi pravoslavnic, cu dragoste şi cu râvnă creştinească şi fierbinte”. A fost un domnitor cu o puternică trăire ortodoxă, cu o prețuire aparte pentru Biserică, așa cum rar se mai văzuse la domnitorii de până atunci. Această dragoste s-a manifestat de timpuriu, căci încă de când era doar boier el a ctitorit, pe moșiile sale, biserici: la Mogo­șoa­ia sau la Potlogi, în județul Dâmbovița. Lunga sa domnie, de 26 de ani, a fost caracterizată printr-o bună organizare politică, economică şi socială a ţării, precum şi printr-o efervescenţă culturală şi spirituală. În toți acești ani, sfântul domnitor martir avea să se afirme drept cel mai important promotor al „Bisericii creştine ortodoxe din vremea sa”, conducând ţa­ra cu „adâncă pricepere şi înaltă pri­veghere, cu blândeţe şi răbdare”, ca un veritabil părinte. A desfășurat o bogată activitate ctitoricească, prin ridicarea a numeroase biserici: Mănăstirea Hurezi, Mănăstirea Mamu, Mănăstirea Brâncoveni, Biserica „Sfântul Gheorghe” Nou, bisericile „Sfântul Ioan” şi „Sfântul Sava” din Bucureşti. În Transilvania, a ridicat biserici noi la Făgăraș, Sâmbăta de Sus, Ocna Sibiului. O altă dimensiune a activității sale au fost înfiin­ța­rea de școli și tipărirea de cărți, în­grijindu-se de ridicarea intelectuală a clerului şi făcând paşi importanţi în promovarea limbii române în cadrul cultului religios. Toată această operă i-a determinat pe unii exegeți ai domniei sale să afirme că „Biserica Ortodoxă din Ţara Românească îi datorează lui Constantin Brâncoveanu forţa şi mijloacele cu care a rezistat în veacul următor grelelor încercări la care avea să fie supusă. Asemenea marilor bazilei ai Bizanțului, Constantin Brâncoveanu a sprijinit Biserica Ortodoxă din Transilvania, dar și bisericile creștine de la Sfântul Munte Athos, din Turcia, Serbia, Bulgaria.

 Referindu-se la perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, Nicolae Iorga avea să întărească însemnătatea domnului muntean, afirmând că acesta a fost „osândit de istorie să nu facă politica armelor”, ci „marea politică a culturii”. Marele istoric român apreciază că folosind „sabia, adică războiul ca mijloc de acțiune, Brâncoveanu ar fi ajuns la nimicirea sa şi a ţării, pe când cu cartea s-a ridicat la înălţimea de ocrotitor al Ortodoxiei, de patron al tuturor bisericilor creştine din Răsărit, de urmaş al autorităţii împăraţilor bizantini. Din păcate, lunga sa domnie a condus şi la o erodare a credibilităţii sale în faţa turcilor, dar şi la apariţia unui curent intern ostil lui. Aşa se face că, în anul 1707, între el şi familia Cantacuzinilor, cu care era înrudit, a apărut un conflict, cu un deznodământ tragic pentru toţi cei implicaţi în evenimentele ulterioare.

Iubitor de artă şi cultură

În contextul în care Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, a trecut de partea Rusiei, Constantin Brâncoveanu a fost privit cu tot mai multă neîncredere de către turci. În ziua de 4 aprilie 1714, la Bucureşti, sosea în vizită un înalt demnitar otoman, de altfel prieten cu domnul muntean, care i-a spus că este mazilit şi l-a obligat, sub pază armată, să îl însoţească la Constantinopol. Domnul a fost luat împreună cu toată familia sa. La începutul lunii mai, după o călătorie de trei săptămâni, Constantin Brâncoveanu ajungea pe malurile Bosforului, la Edicule, la închisoarea celor 7 turnuri, unde era închis împreună cu fiii săi. De asemenea, soţia şi fiicele sale fuseseră aruncate în temniţă. Constantin Brâncoveanu a stat aici câteva luni, până când a fost executat, la 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi, pe baza a nouă capete de acuzare aduse de către turci, între care: că a purtat corespondență secretă cu puterile creştine, că sărăcise țara în dauna îmbogățirii sale şi că își cumpărase din Viena obiecte pe care nici sultanul nu le avea, că a bătut în Transilvania monede de aur. Pentru că nu au dorit să se lepede de credinţa strămoşească şi să o îmbrăţişeze pe cea musulmană, fapt care le-ar fi asigurat viaţa şi le-ar fi redat demnităţile, domnul român şi fiii săi au fost ucişi cu brutalitate. Trupurile lor au fost aruncate în Bosfor, în timp ce capetele le-au fost plimbate prin oraş în văzul tuturor. Aveau să mai treacă mulţi ani până când trupurile Sfinţilor Martiri Brâncoveni să se odihnească în pământul natal. După ani de suferinţe şi exil, soţia lui Constantin Brâncoveanu se întorcea în ţară, împreună cu fiicele ei, jelindu-şi soţul şi fiii ucişi de turci.

Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie ca o figură respectată, un domnitor îndrăgit de români. Despre martiriul său s-au scris, de-a lungul timpului, multe poezii, opere literare şi, desigur, lucrări de istorie. Iată de ce actul de trecere în rândul sfinţilor a lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, iniţiat de Biserica Ortodoxă Română, în anul 1992, a fost unul onorant pentru poporul acesta, care şi-a arătat, şi în acest fel, preţuirea faţă de Brâncoveni, întrucât s-au jertfit pentru neam şi credinţă. Despre Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu se pot spune multe şi alese lucruri, însă credem că poate cele mai frumoase şi relevante cuvinte despre acesta le-a scris istoricul Constantin C. Giurescu, caracterizându-l pe marele domnitor astfel: „Gospodar, credincios, iubitor de artă şi cultură, Constantin Brâncoveanu este una din figurile cele mai de seamă ale trecutului nostru. El simbolizează epoca de strălucire a spiritului nostru. Iar sfârşitul său tragic, suportat cu tărie de suflet, adevărat creştinească, adaugă chipului său aureola de martir”.