Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Constantin Brâncuşi, sculptor al metaforei

Constantin Brâncuşi, sculptor al metaforei

Galerie foto (3) Galerie foto (3) An omagial
Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 16 Mar, 2021

Se împlinesc marţi, 16 martie, 64 de ani de la moartea sculptorului genial care a reuşit să plăsmuiască din piatră metafore ale vieţii şi credinţei omului. Constantin Brâncuşi este cunoscut în întreaga lume şi operele lui sunt prezentate ca exemple ale unei cotituri importante în arta sculpturală, de la imitarea naturii la simbol. Operele sculptorului, imprimate de un sens creştin autentic, ne descoperă viaţa aşa cum este şi legătura dintre om şi Creator la nivelul cel mai fin al simbolului religios.

Constantin Brâncuşi se naşte la 19 februarie 1876 în micul sat Hobiţa de lângă Peştişani, judeţul Gorj. Este al şaselea copil al familiei şi devine de timpuriu foarte îndemânatic, fapt care-l face să studieze la Craiova, unde mersese de adolescent, la şcoala de arte şi meserii. Urmează, la vârsta de 22 de ani, cursurile Şcolii de Belle Arte din Bucureşti, pe care o absolvă cu rezultate foarte bune în 1902. La această şcoală este remarcat de profesori şi realizează sculpturi foarte bine executate din punctul de vedere al proporţiilor. Totuşi, proporţiile perfecte se pare că nu-l mulţumeau deloc, pentru că la remarcile unei comisii care lua în primire bustul lui Carol Davila, executat de Brâncuşi pentru Spitalul Militar Central, că proporţiile ar trebui schimbate, renunţă la a doua tranşă de bani şi părăseşte ostentativ sala unde era adunată comisia, hotărât să plece pe jos la Paris, pentru care se pregătea de mai multă vreme.
 
Pe jos spre Paris şi mai departe

În drumul său către instituţia pariziană mult râvnită unde urma să se consacre, tânărul Brâncuşi, în vârstă de 27 de ani, face un popas de câteva luni la Viena, lucrând ca decorator de mobilă, apoi la München şi, în final, după ce face pneumonie din cauza unei ploi torenţiale care îl surprinde în apropiere de Nancy, ia trenul până în capitala franceză. La Paris începe să lucreze într-o manieră cu totul diferită şi realizează primele sculpturi simbolice, în 1907 făcând prima versiune a „Sărutului”. Tot atunci primeşte comanda unui monument funerar pentru un mormânt din Buzău şi realizează „Rugăciunea”. Din 1909 începe să vină periodic la Bucureşti pentru a participa la expoziţii, fiind premiat în mai multe rânduri. În 1914 ajun­ge la o expoziţie în Statele Unite ­ale Americii. Ulterior, expoziţiile ­sculptorului încep să se succeadă în mai multe ţări din Europa şi America, devenind cunoscut prin lucrările sale în întreaga lume. Îşi petrece anii următori lucrând în atelierul său şi se mută la Domnul la 16 martie 1957, cu o oarecare părere de rău că nu moare în ţară, după cum ne spun biografii săi că i-ar fi mărturisit Arhiepiscopului Teofil de la biserica românească din Paris. Atelierul poate fi vizitat astăzi într-un spaţiu special amenajat în centrul Pompidou din capitala franceză.

Legăturile sculptorului cu Biserica Ortodoxă

Din biografia marelui sculptor reţinem legăturile sale cu mănăstirile şi bisericile oltene din perioada adolescenţei şi cu cele din Bucureşti sau Paris, la sfârşitul vieţii. A fost cântăreţ în coruri bisericeşti la Craiova, Bucureşti şi Paris. Ajuta preoţii în Altar şi îi plăcea să meargă adesea la slujbe. Fotografia cu Brâncuşi în stihar de ipodiacon este probabil cea mai grăitoare privind relaţia sa cu ­credinţa strămoşilor, care cel mai probabil l-a şi îndemnat spre străpungerea fulminantă în arta sculptu­rală care reprezintă la el reîntoarcerea la valorile absolute ale spiritualităţii, regăsite în arta din preistorie şi Antichitatea timpurie şi pierdută vreme de milenii, odată cu „confiscarea” ei de către imitaţionismul început încă în Grecia antică. Brâncuşi trece de aparenţe şi oferă lumii sensul profund al sentimentelor umane care nu pot fi reprezentate decât prin simbol, ca metafore.

„Drumul eroilor” de la Târgu Jiu

În 1937, Constantin Brâncuşi realizează după propriul proiect un ansamblu sculptural dedicat eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, numit la noi „Marele Război”, care a făcut posibilă unirea tuturor regiunilor româneşti într-un singur stat. Ansamblul este constituit din patru mari sculpturi, cunoscute astăzi în general sub următoarele denumiri: „Coloana fără de sfârşit”, „Poarta sărutului”, „Aleea scaunelor” şi „Masa tăcerii”. Acest ansamblu sculptural este descris de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cartea „Brâncuşi, sculptor creştin ortodox”: „Ansamblul monumental de la Târgu Jiu ridicat în anii 1937-1938 este, în primul rând, un memorial închinat eroilor, în care jertfa ca dăruire de sine este transfigurată în iubire a vieţii eterne, iar în al doilea rând, o sinteză a întregii opere artistice a lui Constantin Brâncuși, care omagiază prin ea însăși credinţa și arta poporului român. Integrarea, armonioasă și bine gândită, în acest ansamblu monumental comemorativ al Bisericii «Sfinţii Apostoli Petru și Pavel», construită între anii 1927 şi 1937, «întru pomenirea eroilor morţi pentru întregirea neamului» în Primul Război Mondial, are o semnificaţie fundamentală, deoarece - așa cum afirma Petre Pandrea - Coloana fără sfârșit (numită iniţial «Coloana recunoștinţei fără sfârșit») poate fi socotită «monument pentru cultul morţilor numai în corelaţie cu catedrala ortodoxă». Corelaţia îi împrumută accentul votiv. În viziunea lui Brâncuși, Masa Tăcerii este atât un memorial al eroilor români care au înroșit cu sângele lor apele Jiului luptând pentru libertatea și unitatea poporului român, cât și o chemare la o meditaţie asupra misterului vieţii și al morţii ca dăruire jertfelnică de sine pentru alţii, ca transfigurare tăcută sau apofatică a existenţei pământești în odihnă și comuniune eternă cu Hristos Cel Răstignit și Înviat. În acest sens, spre sfârșitul vieţii sale Brâncuși mărturisea: «Acum, la bătrâneţe, văd că, în fond, Masa Tăcerii este o altă nouă Cina cea de taină... Li­nia Mesei Tăcerii... vă sugerează ­curbura închisă a cercului, care adună, unește și apropie... Astfel, Masa Tăcerii cu cele 12 scaune din Ansamblul comemorativ de la Târgu Jiu evocă legătura între eternitate și istorie, între cer și pământ... Cât privește monumentul numit Poarta Sărutului, acesta este, de asemenea, simbol al iubirii eterne, ca biruinţă asupra morţii. În acest sens, Poarta Sărutului este un monument pascal, adică el reprezintă o trecere prin moarte și dincolo de moarte, în nemurirea simbolizată de Coloana fără sfârșit sau Coloana nemuririi. Această Poartă te duce dincolo» -
i-a explicat Brâncuși Malvinei Hofman în 1938, vorbind despre Poarta Sărutului”.

 

Citeşte mai multe despre:   Constantin Brancusi