Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Constantin cel Mare şi Imperiul Roman în timpul său

Constantin cel Mare şi Imperiul Roman în timpul său

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Emanoil Băbuș - 12 Ianuarie 2013

În vremea lui Constantin cel Mare ia sfârşit evoluţia Imperiului Roman, care începuse odată cu primul contact cu Orientul elenistic. Imperiul atinsese cea mai importantă întindere teritorială, iar deja din vremea lui Adrian începuse să decadă: frontierele devin fluctuante, în secolele următoare se împarte sub presiunea popoarelor sau a unor personalităţi sau se reconstituie şi cunoaşte noi perioade de expansiune. De asemenea, pe plan politic, imperiul atinge apogeul final. Principatul roman devenise treptat o monarhie teocratică, în care împăratul era un intermediar ce lega lumea de Dumnezeu, iar statul devenise reflectarea pe pământ a legii divine.

Cultul soarelui neînvins, instaurat de Aurelian ca religie de stat la jumătatea secolului al III-lea, era legat de noua concepţie religioasă monarhică. Împăratul era echivalentul în lume a ceea ce soarele era în cer, el participa la natura sa glorioasă, era reprezentantul său pe pământ. Evoluţia acestei percepţii statale era paralelă cu evoluţia religioasă a lumii greco-romane către monoteism sau credinţa într-un singur Dumnezeu. Neoplatonicismul lui Plotin, cântecul de lebădă al filosofiei greceşti, cultele orientale şi scrierile ermeneutice, toate principalele curente spirituale şi intelectuale ale epocii proclamau drept principiu unic un Dumnezeu suprem în cer.

Constantin era un reprezentant tipic al acestei noi conştiinţe religioase. Conform primului biograf creştin, Eusebiu de Cesareea, tatăl său "îşi consacrase Unicului Dumnezeu copiii săi, soţia sa, slujitorii săi şi întreg Palatul său". Constantin a crescut în atmosfera acestei religii, fiind atras spre misticism, cu credinţa în vise, în viziuni sau iluminări. El credea în alegerea sa, iar cariera sa politică a fost caracterizată de contacte personale cu cerul. Această stare de spirit nu era suficientă pentru a explica convertirea sa la creştinism, dar ne poate ajuta să înţelegem mai bine cum privea Constantin religia întemeiată de Hristos şi să vedem în el reprezentantul unei apropieri între Biserică şi credinţa sa.

Creştinarea împăratului Constantin

Constantin cel Mare şi-a început ascensiunea sa pe plan politic în contextul conflictelor fratricide care opuneau mai mulţi împăraţi rivali după abdicarea lui Diocleţian. Acesta din urmă a inaugurat sistemul celor doi împăraţi, fiecare cu funcţii proprii, purtând titlul de "august", cărora le erau asociaţi doi "cezari". Acest sistem, destinat să remedieze dificultăţile crescânde ale imperiului, nu a funcţionat întotdeauna în mod eficient, dar prevala în perioada în care Constantin a preluat puterea. Înainte de a realiza unitatea părţii occidentale a imperiului, el trebuia să-şi elimine rivalul, pe Maxenţiu. La începutul anului 312, el a părăsit Galia, iar în luna octombrie, după o trecere îndrăzneaţă a Alpilor, ajunge în preajma capitalei Roma. Pentru un om precum Constantin, probabil că această dispută era o ruptură cu trecutul. De aceea, poate că în acele momente era în căutarea unei forţe sau a unei sancţiuni care să-l ajute în noul destin pe care urma să-l aibă Roma. În acele clipe de maximă tensiune putem plasa convertirea sa. Descrierile cronologice ale celor apropiaţi de eveniment nu amintesc nici de viziunea Crucii, nici de cuvintele: "prin acest semn vei învinge". Ele menţionează numai sfatul primit în vis: să pună pe steaguri semnul Sfintei Cruci. Constantin a ascultat, l-a învins pe Maxenţiu şi a intrat în Roma. După aceasta evenimentul a fost dezvoltat, chiar şi cu ajutorul lui Constantin. Un fapt este însă incontestabil: semnul pe care împăratul l-a văzut şi i-a permis să obţină o victorie decisivă era un simbol creştin, şi din acel moment el s-a considerat creştin.

O altă întrebare pe care ne-o putem pune este dacă a devenit cu adevărat creştin din acel moment. Din câte cunoaştem, la 25 de ani după victoria de la Podul Vulturului, pe patul de moarte a primit Botezul. Amânarea acestui moment poate fi pusă şi pe seama dorinţei exprimate în mod repetat, de a fi botezat în râul Iordan. Ce a făcut Constantin în acest interval de timp? Răspunsul la această întrebare îl putem găsi în paradoxul bizantin, manifestat deplin prin caracterul particular al convertirii primului împărat creştin. În concepţia lui Constantin, credinţa creştină, sau mai degrabă credinţa în Hristos, nu i-a venit prin intermediul Bisericii, ci i-a fost acordată personal şi direct în lupta cu duşmanul, altfel spus în timpul exercitării îndatoririlor sale de împărat. De asemenea, victoria pe care el a obţinut-o cu ajutorul Dumnezeului creştin îl aşeza pe împărat şi imperiul său sub protecţia Crucii şi în dependenţă directă de Hristos. Aceasta înseamnă că marele Constantin nu s-a convertit asemenea unui om care se află în căutarea exclusivă a adevărului, ci ca un împărat. Cu alte cuvinte, Hristos l-a ales, iar prin el s-a alăturat imperiului. Astfel, putem explica convertirea lui Constantin, care nu a fost urmată de nici o revizuire sau reexaminare a concepţiei teocratice a imperiului, dar a atras după sine o schimbare de atitudine din partea creştinilor şi a Bisericii, care vedeau în împărat şi în imperiu ceva sfânt, ales de Dumnezeu.

Statul roman, forma "divină" a societăţii umane

Convertirea lui Constantin a fost urmată în 313 de Edictul de la Milan, care definea principiile politicii religioase ale împăratului. Edictul proclama pentru creştini şi pentru fiecare libertatea de a-şi alege religia. Proprietăţile confiscate bisericilor creştine pe durata persecuţiilor erau restituite. În privinţa libertăţii lui Constantin, remarcăm faptul că nu trebuie să confundăm acest gen de libertate cu cea creştină. A fost nevoie de secole pentru ca noua manieră de a înţelege persoana cu rădăcini în Evanghelie să conducă spre o nouă concepţie despre Stat, în care prerogativele acestuia din urmă să fie limitate de drepturile inalienabile ale persoanei umane. Statul nu se considera legat exclusiv de nici o formă exterioară şi aceasta nu provenea dintr-o dorinţă de neutralitate, ci în cadrul noului monoteism religios şi filosofic împărtăşit de Constantin înainte de convertirea sa, orice cult avea legătură cu singura Divinitate supremă. Din acest punct de vedere, Edictul de la Milan nu era un început, ci o realizare, un punct final. Sincretismul religios în care se dizolvă şi mor vechile forme păgâne găseşte ultima sa expresie. Natura teocratică a statului rămâne însă intactă: religia este o prioritate de stat, pentru că Statul este o instituţie divină, forma "divină" a societăţii umane. Libertatea era o recompensă pentru ca "divinitatea care este în ceruri să fie binevoitoare spre noi şi spre cei care se supun autorităţii noastre".

Libertatea de care aminteşte edictul, ca ultimă expresie a sincretismului imperial, aducea şi un element nou. Împăratul nu ascundea simpatia sa pentru creştinism, declarând că el acorda libertate şi necreştinilor "pentru liniştea vremurilor", dar inima sa aparţinea noii credinţe. Cu alte cuvinte, această libertate era o dispoziţie provizorie în aşteptarea triumfului deplin al creştinismului. Păgânismul era condamnat, iar în calitatea sa de imperator, Constantin avea conştiinţa unui legislator religios al imperiului. El nu putea amesteca creştinismul cu minciuna păgânismului. Cu cât devenea mai conştient de credinţa sa creştină, cu atât era mai ostil păgânismului. Credinţa teocratică şi cea creştină se vor confunda într-o unitate ambiguă, determinantă pentru viitorul Bisericii sub Imperiul Bizantin, a cărei epocă constantiniană reprezintă fundamentul.

În 336, anul în care Sfântul Atanasie era obligat la exil, Constantin sărbătorea 30 de ani de domnie. Era deja un alt om, tendinţa sa mistică, prezentă încă din copilărie, creştea an de an şi a sfârşit prin trecerea pe planul secund a problemelor de stat. Discursurile şi ceremoniile care au avut loc cu acel prilej erau dominate de dorinţa care-l luminase de mai multă vreme: botezul în apele Iordanului. Chiar dacă acest vis nu s-a putut împlini, Constantin a fost totuşi botezat de către Eusebiu de Nicomidia şi s-a putut bucura de certitudinea apropierii de Hristos. El a murit în plină zi, într-o zi însorită de Rusalii, în 337. Dincolo de greşelile pe care le-a făcut, acest om a fost mereu atras de Dumnezeu. Însetat de absolut, el dorea transferul pe pământ al adevărului şi al frumuseţii cereşti. Dorinţele pământeşti ale Bisericii, visul triumfului lui Hristos în lume, rămân asociate numelui său. De aceea, dragostea şi mulţumirea Bisericii sunt mai puternice decât judecăţile implacabile şi uneori superficiale ale istoricilor.

 

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Constantin cel Mare