Sfântul Constantin cel Mare „printre episcopii Bisericii“

Biserica Ortodoxă îi cinsteşte astăzi pe Sfinţii Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena. Despre personalitatea istorică a Sfântului Împărat roman Constantin cel Mare ne-a vorbit pr. prof. univ. dr. Adrian Gabor, de la Facultatea de Teologie "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Părinte profesor, cunoaştem figura Împăratului Constantin cel Mare din scrierile hagiografice. Cum este el prezentat în documentele istorice?

Părerile istoricilor asupra lui Constantin cel Mare sunt contradictorii. Biserica Ortodoxă îl socoteşte sfânt, iar cea Romano-Catolică consideră că este "mare". Protestanţii, în schimb, îl consideră un însemnat om politic, condus de interese personale şi de stat, care a sprijinit Biserica pentru a şi-o aservi. Este considerat cel mai important împărat al Antichităţii Târzii, care a pus bazele civilizaţiei europene postclasice. Cât priveşte realitatea şi sinceritatea convertirii lui la creştinism, ea este evidentă, fiind ulterior mărturisită atât de el, cât şi de contemporanii săi. Înainte de anul 312, religia lui era păgână, fiind adeptul lui "Sol Invictus", cultul sincretist al soarelui, şi al lui Apollo. S-au făcut speculaţii cum că ar fi cunoscut creştinismul până în 312, prin intermediul mamei sale Elena.

Cum a avut loc această convertire a împăratului roman păgân la creştinism?

În anul 312, în timpul războiului cu Maxenţiu, cauzat de dorinţa Legiunilor romane din zona Latio de a impune din nou un împărat roman, schimbarea lui Constantin este mare, surprinzătoare şi incontestabilă. Potrivit informaţiilor lui Eusebiu de Cezareea şi lui Lactanţiu, în ajunul luptei, datată la 28 octombrie 312, la Pons Milvius (Podul Vulturului), Constantin a văzut pe cer o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia "In hoc signo vincens" (Lactanţiu, "De mortibus persecutorum", 48, 5). Noaptea, în timpul somnului, Iisus Hristos, cu semnul Crucii, i-ar fi cerut să-l pună pe toate steagurile soldaţilor, pentru a le servi drept semn protector. La ziuă, confecţionează un steag numit "labarum", având monograma creştină "HP". Constantin a înclinat din ce în ce mai mult spre creştinism, iar dovada cea mai clară a atitudinii sale în această vreme a fost statuia sa din Forul de la Roma, care, după instrucţiunile sale, trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Potrivit lui Eusebiu ("Historia Ecclesiastica" X, 4; "Vita Constantini" I, 40; "Tricennalia" 9, 8) inscripţia dedicatoare de sub statuie spunea: "Prin acest semn aducător de mântuire, care este adevărata dovadă a puterii, eu am salvat oraşul vostru de sub jugul tiranului, am eliberat Senatul şi poporul roman, redându-i vechea demnitate şi strălucire".

Dincolo de convertirea lăuntrică, au existat şi dispoziţii imperiale favorabile creştinilor?

O importantă luare de poziţie faţă de creştinism este aşa-numitul Edict de la Milan. În februarie 313, Constantin şi Liciniu, în ajunul nunţii acestuia din urmă cu sora împăratului, Constanţia, hotărăsc să acorde deplină libertate de credinţă şi de manifestare creştinilor. Creştinismul devine astfel o religie licită, egală în drepturi cu celelalte culte păgâne. Nu este sigur că aceste hotărâri au fost sancţionate printr-un decret în Occident, în februarie 313. Înţelegerea şi-a găsit expresia în edictul cunoscut în mod obişnuit, dar greşit, sub numele de Edictul de la Milan. Textul este redat de Lactanţiu în latină şi de Eusebiu în greacă, de fapt sunt două scrisori. Prima a fost trimisă lui Maximin, în Orient, în luna iunie, prin care intervine în favoarea creştinilor: "Întrucât, dar, eu, Constantin Augustul, şi eu, Liciniu Augustul, ne-am întâlnit în chip fericit la Milan şi am căutat să împlinim tot ce interesa binele şi folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam utile tuturora în multe privinţe, am hotărât în primul rând şi să asigurăm respectul şi cinstea cuvenite divinităţii, înainte de toate, adică ne-am hotărât să acordăm creştinilor şi tuturor celorlalţi libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gândul ca orice divinitate sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos şi nouă, şi tuturor celor ce trăiesc sub ascultarea noastră" (Lactanţiu, "De mortibus persecutorum" 37, 1). Cealaltă a fost expediată prefectului Anullius în Africa de Nord, în august 313, prin care-i cerea să redea bunurile confiscate (Eusebiu "H.E.", X, 5, 15-17).

Din tolerant faţă de toate celelate culte, Constantin, având şi funcţia de Pontifex Maximus, devine un protector al creştinilor. Edificii imperiale sunt donate Bisericii pentru cult. A început să înlăture din legile penale dispoziţii şi pedepse contrare spiritului creştin: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea.

S-a îmbunătăţit tratamentul în închisori, iar preoţii şi episcopii au primit dreptul de a-i proclama liberi în Biserică. Întreaga sa legislaţie este favorabilă Bisericii.

La 3 iulie 321, la Cagliari, capitala provinciei Sardica, a fost proclamată o Constituţie către Helpidius, vicarul Romei, asupra observării "zilei soarelui", din care ni s-au păstrat două fragmente în "Codex Theodosianus" şi în "Codex Justinianus". Prin aceasta se interziceau activitatea judiciară şi orice altă activitate în mediile urbane în acea zi. Doar locuitorii din mediile rurale puteau lucra la câmp. După 317, Constantin a început a bate monede cu monogramul creştin. După victoria asupra lui Liciniu, din anul 323, emblemele păgâne încep să dispară, în funcţiile înalte administrative vor fi numiţi de preferinţă creştini.

Sfântul Împărat Constantin este cel care a convocat Sinodul I Ecumenic, ce a reunit întreaga lume ortodoxă. Cât de important este acest "patronaj" imperial asupra Bisericii?

Convocarea Sinodului I Ecumenic, de la Niceea, din anul 325, a constituit o măsură importantă pentru liniştea Bisericii, care a condamnat erezia ariană şi a stabilit o dată comună pentru serbarea Sfintelor Paşti. Însuşi împăratul a ţinut un cuvânt în limba latină, păstrat de Eusebiu în greacă, îndemnând pe episcopi la pace şi înţelegere: "Dorinţa mea cea mai arzătoare era să mă pot, cândva, bucura de prezenţa voastră aici, dragi prieteni. Acum că lucrul acesta s-a împlinit, îmi voi mărturisi făţiş recunoştinţa înaintea Împăratului întregii lumi pentru a-mi fi hărăzit, pe lângă atâtea alte faceri de bine, să-mi pot bucura ochii şi de lucrul pentru mine mai presus decât oricare altul, acela de a vă putea găzdui pe toţi laolaltă. (...) Începeţi prin a scoate la vedere pricinile neînţelegerii voastre, şi despovăraţi-le - sub semnul păcii - de cătuşele ambiguităţii. Şi încheindu-şi cuvântarea le-a dat împăratul cuvântul mai-marilor sinodului. Atunci au început aceştia să-i moralicească pe ceilalţi, care însă nu pregetau să se apere şi să răspundă la rându-le cu învinuiri. (...) Împăratul asculta pe toţi vorbitorii şi cântărea temeiurile spuselor lor cu luare-aminte şi fără părtinire". (Eusebiu, "Vita Constantini", III, 12-13, 1-5; 1, trad. Din "PSB", 14, pp. 130-131).

Dacă am crede afirmaţiilor "Vieţii lui Constantin cel Mare", acesta s-ar fi considerat el însuşi ca episcop: "", expresie tradusă prin "episcop al celor dinafară". Expresia a fost înţeleasă în mod diferit de către istorici. Unii consideră că împăratul avea în vedere faptul că episcopii Bisericii se adunau în sinoade pentru a lua hotărâri dogmatice şi canonice, iar el emitea legi pentru buna organizare materială a Bisericii. Alţii considerau că prin această calitate împăratul încerca impunerea creştinismului în afara graniţelor Imperiului, cum ar fi fost cazul uneia dintre condiţiile păcii dintre bizantini şi goţi, din anul 332. Eusebiu afirmă că Împăratul Constantin a fost stabilit de Dumnezeu ca un episcop comun - "", şi îl prezintă "şezând printre episcopii Bisericii, ca unul dintre ei".

De asemenea, o măsură importantă pentru Imperiu şi pentru Biserică va fi aceea a construirii unei noi capitale, la Constantinopol, numită "Noua Romă", inaugurată la 11 mai 330. Atât împăratul, cât şi membrii familiei sale, mama sa Elena, soţia sa Fausta, sora sa Anastasia, fiica sa Constantina, acordau episcopilor numeroase ajutoare materiale în vederea construirii de lăcaşuri de cult. La Ierusalim, la Antiohia, la Roma, în Tyr şi la Nicomedia, s-au ridicat biserici măreţe. Culmea edificiilor religioase o reprezintă "Biserica Sfinţilor Apostoli", acolo unde dorea să aducă moaştele Sfinţilor Apostoli şi unde dorea Împăratul Constantin să-şi doarmă somnul până la a doua venire a Domnului.

În încheiere, ce ne puteţi spune despre Botezul Împăratului Constantin cel Mare?

Botezul său, săvârşit de către Eusebiu al Nicomediei, are loc după Paştile anului 337, dar înainte de 22 mai 337, data trecerii sale la Domnul. Ediţiile greceşti ale Mineiului pe luna mai, preluate şi de cele româneşti, prezintă în mod greşit pe episcopul Romei, Silvestru I, ca fiind săvârşitorul botezului împăratului.