Copiii, Biserica şi Spovedania

„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor“ (Matei 19, 14)

Copiii se nasc şi cresc în familie. Ei reprezintă, înainte de toate, darul lui Dumnezeu pentru cei doi soţi (bărbat şi femeie) care au datoria morală să-i crească pe aceştia pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu în Împărăţia Sa veşnică. Tot în familie îşi formează şi religiozitatea în calitate de persoană concretă, unică, inepuizabilă şi irepetabilă. Au numele lor şi în familie, cu ajutorul părinţilor, îşi creează prima impresie despre lume, despre oameni, despre Dumnezeu.

Deprinderea comuniunii cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni se realizează în familie pe baza unei purtări de grijă care condiţionează sănătatea familiei de azi şi de mâine. În această educaţie şi purtare de grijă faţă de copii nu trebuie să lipsească elementul religios, deprinderea cu abecedarul credinţei şi cu o viaţă trăită, în mod firesc, în duhul Bisericii. Dacă copiii sunt, ca şi cei maturi, membri ai Bisericii lui Hristos, înseamnă că au şi ei drepturi depline din punct de vedere spiritual şi că trebuie trataţi cu foarte multă atenţie şi seriozitate. Observăm lucrul acesta de când se naşte în Hristos, căci copilul primeşte trei din cele şapte taine ale Bisericii: Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania; în felul acesta Biserica îi introduce pe copii în planul purtării de grijă a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp îi preia în purtarea de grijă şi preotul care este „slujitor al lui Dumnezeu şi iconom al tainelor Sale“ (I Corinteni 4, 1).

În Sfintele Evanghelii şi în Epistolele pauline găsim de multe ori invocate motivele aşezării sufleteşti a omului aducând ca modele copiii (Mt. 18, 2; Mt. 19, 14; Mc. 10, 15; Lc. 18, 16-17; Coloseni 3, 20-21; Efeseni 5, 1-3).

Copilăria înseamnă inocenţă, maleabilitate şi capacitate de a te lăsa modelat; înseamnă bogăţie, frumuseţe, speranţă şi un mesaj concret pe care îl putem transmite către viitor, către Dumnezeu.

Nichifor Crainic spunea că în creştinism măsura omului desăvârşit nu este cel vârstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii. Această măsură a religiozităţii, pe care ne-o dă Mântuitorul Iisus Hristos, pare bizară pentru felul nostru obişnuit de a judeca, fiindcă noi confundăm cultura cu religia... În cultură savantul e măsura copilului, în religie copilul e măsura savantului.

În mod conştient, copilul intră în legătură cu preotul atât în biserică, cât şi în afara ei: la rugăciune, la sfinţirea casei, la Liturghie, la Împărtăşanie. Pentru părinţii responsabili din punct de vedere duhovnicesc nu va fi greu să-i îndemne pe aceştia să ajungă la spovedanie.

Probabil copilul nu are multe păcate de mărturisit, dar este bine să cunoască viaţa Bisericii în calitate de creştin ortodox, mai ales în această perioadă când pierdem puţin câte puţin valorile noastre morale, identitatea noastră, precum şi credinţa părinţilor şi bunicilor noştri.

Educând pe copii să păstreze şi să participe la frumuseţea rânduielilor bisericeşti, aducătoare de linişte şi de har, îi ajutăm să dobândească viaţa şi fericirea veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu pentru care au fost creaţi.

Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur în acest sens: „A educa înseamnă a purta de grijă de copii şi de tineri în ceea ce priveşte curăţenia sufletească şi buna-cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este asemenea unei arte; artă mai mare decât educaţia nu există, pentru că toate artele aduc folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare“.

Mediul liniştit şi liniştitor din biserică, frumuseţea slujbelor bisericeşti şi mai ales participarea la Dumnezeiasca Liturghie îl fac pe copil să trăiască o viaţă binecuvântată, în care Dumnezeu este prezent.

Aprinderea unei lumânări, mirosul frumos de tămâie, fumul ieşind din cădelniţa preotului, închinarea la icoane, trecerea pe sub masa pe care este aşezat Sfântul Epitaf în Vinerea Mare, gustul de colivă împărţită la biserică, dăngănitul clopotelor, cântările bisericeşti, prima spovedanie, toate acestea îl fac pe copil să aibă amintiri de neuitat.

Potrivit rânduielii liturgice, copiii până la vârsta de şapte ani se pot împărtăşi fără spovedanie şi această împărtăşanie o pot primi la fiecare Sfântă Liturghie dacă ei îşi doresc şi dacă părinţii îşi doresc rânduiala aceasta, fără ca aceştia să fie forţaţi. După această vârstă, chiar dacă nu sunt multe lucruri de spus, pot face un început în cele ale spovedaniei, pentru că această sfântă taină are cea mai mare valoare pentru educaţia celor mici.

Deşi au existat mai multe şi diferite păreri, cu privire la vârsta potrivită pentru Spovedanie, în cele din urmă aceasta (şapte anişori) este statornicită în Biserică şi este conformă şi cu observaţia psihologilor şi pedagogilor că „aceasta este vârsta apariţiei conştiinţei morale la un copil normal“ (Paul Evdochimov).

„Chiar dacă copiii care depăşesc această vârstă pot fi socotiţi în continuare nevinovaţi, cum de altfel şi sunt în realitate, ei trebuie totuşi spovediţi pentru a li se forma de timpuriu deprinderea spovedaniei şi pentru a li se sădi în suflete responsabilitatea faţă de această Sfântă Taină. Concepţia că există păcate mici pe care le săvârşesc copiii şi care nu atârnă atât de mult în talerul vinovăţiei lor nu trebuie cultivată“ (pr. prof. dr. Nicolae D. Necula).

Şi dacă în primii ani ai vârstei şcolare copiii nu săvârşesc păcate majore, într-un mod conştient, ci doar greşeli copilăreşti, de multe ori făcute din neştiinţă, prin Sfânta Taină a Mărturisirii ei trebuie să conştientizeze existenţa acestor greşeli şi să fie ghidaţi în scaunul mărturisirii pentru a merge pe drumul cel drept al Bisericii.

Cu cât se spovedesc mai de timpuriu, cu atât ei se socotesc maturi şi responsabili faţă de cele sfinte, faţă de Dumnezeu pe care-L iubesc şi Îl cheamă în viaţa lor mult mai atent şi mult mai sincer; spovedania fiind pentru copii ca o lecţie de religie la care copilul învaţă cum să se roage la Dumnezeu, cum să se comporte cu ceilalţi copii, cu părinţii, cu oamenii etc.

Tot legat de Taina Spovedaniei amintim şi de modul de administrare a acesteia: se administrează în mod individual, copilul bucurându-se de aceeaşi atenţie duhovnicească ca şi ceilalţi creştini care sunt maturi şi se spovedesc cu regularitate.

Este foarte important să nu se facă din spovedania copiilor, mai ales când aceştia participă împreună cu profesorul de religie în timpul postului, cât sunt la şcoală, un eveniment banal, plin de distracţie sau formal.

Cu înaintarea în vârstă a copilului, dialogul din scaunul spovedaniei va fi altul, pentru că înţelegerea copilului este alta, simţămintele lui sunt altele, judecăţile sunt diferite: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil...“ (Corinteni 13, 11), dar şi pentru că se înmulţesc şi tentaţiile vieţii, şi cochetarea cu ele toceşte de cele mai multe ori sensibilitatea şi puritatea copilăriei.

În păstrarea curăţeniei morale a copiilor, părinţii au un rol important, în primul rând prin exemplul lor personal: să se spovedească şi ei şi să ducă o viaţă curată, în care să-L dorească pe Dumnezeu şi să-L iubească cu tot sufletul lor!

Nu este posibil să încerci să-i oferi copilului tău „totul“ şi să-l lipseşti de Dumnezeu; în schimb, dacă îl vom face să-L dobândească pe Dumnezeu, va avea totul.

De aceea Mântuitorul ne spune: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea dacă-şi pierde sufletul?“ (Mc. 8, 36).

La cele menţionate aici cu privire la viaţa religioasă trăită în copilărie şi sporirea duhovnicească, odată cu vârsta, adăugăm cu nădejde lucrarea sfântă şi tainică a harului dumnezeiesc ce se coboară asupra copiilor.

La lucrarea şi osteneala omului se adaugă lucrarea „Duhului Sfânt, spre unirea cu Hristos, ca să nu mai fie fiu al trupului, ci fiu al Împărăţiei“ (Aghiasmatar).

Nimeni nu poate verifica sau măsura efectul Tainei Spovedaniei asupra copiilor şi asupra omului credincios, putem însă, în mod sigur, să avem nădejdea lucrării minunate a harului divin în sufletul fiecăruia şi să fim încredinţaţi  că darurile Sfântului Duh sunt prezente în viaţa copiilor noştri, şi nu numai prezente, ci şi lucrătoare.

În ţara copilăriei Dumnezeu lucrează cu harul, cu îndurările şi cu iubirea Sa de oameni şi, ca să fim bine, trebuie să avem nădejde şi să trăim corect. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)