Credința, puterea regeneratoare a persoanelor în vârstă

Bătrânețea este vârsta propice la care omul se poate abandona cu nădejde în mâna lui Dumnezeu. O etapă a pocăinței, rugăciunii, intimității cu Hristos și transmiterii de expe­riențe. Un proces de maturizare progresivă care îl apropie pe om nu de sfârșit, ci de misterul veșniciei. În această cheie am tălmăcit noi mărturisirile unor seniori pe care i-am vizitat în această primăvară, împreună cu părintele paroh Ionuț Dragoș Simion, din Dumbrăvești, județul Prahova. Ele vorbesc de slăbiciunile ființei umane, de nevoia bătrânilor de a fi iubiți și susținuți, dar și de puterea lor regeneratoare prin dreapta credință.

Parohia Dumbrăvești, Protopopiatul Vălenii de Munte, Arhiepiscopia Bucureștilor, este relativ nouă, fiind înființată în 2010, prin desprinderea de Parohia Mălăești. Enoria este situată în partea centrală a județului, într-un ținut de legendă, unde a existat o cetate dacică, iar la confluența râurilor Vărbilău și Teleajăn, un castru și băi romane, de pe vremea împăratului Traian. Ea dispune de o biserică cu hramurile „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și „Înălțarea Domnului” și are o filie, Sfârleanca, unde există încă două biserici, cu hramurile „Cuvioasa Parascheva” și „Sfânta Treime”. O legendă locală vorbește despre credința locuitorilor acestor așezări, care au făcut o biserică din stejari bătrâni, pe care o mutau dintr-un loc în altul din cauza vitregiilor vremii. În acest loc slujește de doi ani părintele paroh Ionuț Dragoș Simion, care, de când a venit, a stabilit o relație specială cu vârstnicii din parohie.

Deschidere și rugăciune

„Înainte de a fi numit aici, am fost cântăreț la Biserica Doamna Oltea din București. Parohia noastră este modestă, dispunând de aproximativ 300 de familii, în care intră și cele din Filia Sfârleanca. Una din bisericile acesteia necesită reabilitare. Tot acolo dorim să ridicăm un cămin pentru persoane vârstnice, ascultare pe care am primit-o la instalare. Cu ajutorul lui Dumnezeu nădăjduim că vom materializa acest proiect de mare folos celor în vârstă. Eu sunt foarte atașat de bătrâni, pentru că sunt ne­putin­cioși. De aceea trebuie să îi ajutăm. Și eu cred că pot să fac acest lucru printr-o mai mare deschidere față de ei. Un zâmbet, o vorbă de încurajare contează foarte mult. Unii vârstnici se simt neajutorați și neputincioși. Dar eu le spun că nu există bătrâni, ci oameni de diferite vârste și că toată nădejdea este la Dumnezeu. Unele persoane mi-au mărturisit că ajunseseră în situații-limită și că-și doreau să moară. Pe acestea le-am sfătuit să nu-și piardă nădejdea în Mântuitorul Hristos, în Dumnezeu. Chiar dacă se consideră inutile, nu este deloc așa, pentru că ele se pot ruga mai mult decât altele. În rugăciunile noastre îi cuprindem de fapt pe toții semenii. De aceea le spun să nu înceteze să se roage pentru toți și mai ales pentru cei pentru care nu se roagă nimeni: văduvi și văduve, copii orfani, oameni aflați în închisori, bolnavi, ne­ajutorați, uitați sau abandonați. Nu este o misiune ușoară. A lucra cu omul în vârstă este o misiune delicată. Cea mai mare problemă care îi frământă pe enoriașii în vârstă este faptul că nu mai au putere. Nu mai pot munci. Oamenii de aici sunt foarte harnici. Apoi, pe mulți îi macină singurătatea, și de aici lungul șir de probleme: depresia, anxietatea, deznădejdea. Mă bucur că am reușit să ajut un enoriaș să depășească o astfel de stare, prin care am trecut și eu la un moment dat. Într-o perioadă a vieții mele, am avut atacuri de panică repetate, dar niciodată nu mi-am pierdut nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, ci am continuat să mă rog. Rugăciunea m-a scos din starea apăsătoare, inexplicabilă în care trăiam. Așa am căpătat încredere în mine. După aceste discuții, persoana respectivă mi-a mărturisit că se simte mai bine. Și nu pot să nu pomenesc, în cazul meu, rolul pozitiv pe care l-a jucat cântarea bisericească, pe care eu o consider un mijloc de pas­to­rație cu rezultate deosebite. Când eram mic și mama m-a dus la biserică, primul lucru care m-a atras a fost muzica psaltică. Când am ascultat-o atunci, am simțit o mare liniște sufletească, și de aceea m-am alăturat și eu grupului coral al bisericii, dând slavă lui Dumnezeu, dar și mărturie de credință în fața Lui și în cea a oamenilor. Cântarea psaltică este totodată și rugăciune”, ne mărturisește părintele paroh.

Căldură și empatie

Există oameni care simt bătrânețea ca pe o condamnare, dar și foarte mulți care o percep ca pe o ocazie de a-și reașeza re­lația cu Dumnezeu. După ce slăbiciunile umane se împu­ținează, virtutea fundamentală devine credința, trăită nu numai ca adeziune la adevăruri revelate, ci și certitudine a iubirii lui Dumnezeu, care nu abandonează.

Părintele Simion obișnuiește să-și cerceteze des bătrânii din parohie. În asemenea momente se strâng legăturile dintre duhovnic și credincios. De multe ori îi vizitează împreună cu doamna preoteasă, Simona Petruța, cum a făcut-o și în ziua în care ne-am aflat și noi în parohie. „Am mers de mai multe ori în casele creș­tinilor cu părintele. Evident că în asemenea situații se creează o puternică empatie între noi și enoriași. Mai ales în cazul celor care au copiii plecați sau sunt singuri. De fiecare dată descopăr în privirile lor o căldură și o mărturisire a faptului că nu se lasă îngenuncheați de încercări și că nu-și pierd nădejdea în Dumnezeu și în Maica Domnului, mijlocitoarea rugăciunilor lor”, ne spune doamna preoteasă.

Prima persoană pe care am vizitat-o a fost mama Aurica Răducu, o bătrânică de 83 de ani, pe care am găsit-o împrăștiind gunoiul de grajd în grădină.

„Eu sunt de loc din Fundeni Făget, un sat pe lângă Vălenii de Munte, ne spune aceasta. Am lucrat la fabrica de armament de la Plopeni, până la pensionare. Acum 18 ani mi-a murit soțul. Am un băiat și o fată, patru nepoți și doi strănepoți. Să știți că citesc zilnic «Ziarul Lumina»! Pentru mine Biserica este o mamă adevărată. Și când spun asta mă gândesc la tot ceea ce ea ne învață. De aceea mă străduiesc să fac și eu ce trebuie pentru folosul sufletului. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea sănătate, spun rugăciuni, dar pe unele nu le mai țin minte. Am început să uit. Îmi pare rău că acum nu prea mai pot să merg la biserică. Timp de 12 ani am fost aproape oarbă. Dar m-am operat la un ochi și așa mă descurc. Mai lucrez prin grădină, pun roșii, ceapă, castra­veți. Merg în genunchi și fac treabă. Mă vizitează des părintele! Uite, astăzi, a venit cu doamna preoteasă la mine, mi-au adus un mărțișor și o ciocolată și asta mă bucură foarte mult. E un părinte adevărat, cu suflet mare. Când vine simt o ușurare, pentru că îmi vorbește din inimă, în cuvinte frumoase, pătrunzătoare, binefăcătoare sufletului. Asta îmi dă bucurie și liniște. Iar Maica Domnului mă ocrotește. La fiecare pas îmi aduc aminte de ea. La părinți am găsit o icoană veche, pe care am luat-o cu mine. O păstrez și acum. De câte ori o văd îmi aduc aminte de copilărie, căci atunci când mă trezeam dimineața și mă ridicam din pat, prima oară o vedeam pe Maica Domnului. Tata nu mai era, rămăseserăm cu mama nouă copii. Acum doar eu mai sunt în viață, să le duc focul și supărările până la capăt. Despărțirea de ei și de mama a fost foarte grea. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, al părintelui și al nepoților merg mai departe”, ne spune aceasta.

Rătăcire și vindecare

L-am vizitat apoi pe nea Gheor­ghe Popa, zis „Gigi Popa”, de 76 de ani, pe care l-am găsit aproape imobilizat la pat. Omul a avut două accidente vasculare: în 2016, primul, în urma unui efort fizic, și în anul următor, pe al doilea, după o supărare.

„Eu am fost primul mecanic de metrou din România! În noiembrie 1979, a plecat prima garnitură cu Nicolae Ceaușescu de la Timpuri Noi spre Semănătoarea, iar eu am plecat de la Semănătoarea spre Timpuri Noi cu primii călători și ne-am intersectat la stația Izvor. Eu am avut conștiința pre­zenței lui Dumnezeu încă din tinerețe. Atunci am cunoscut un conductor de tren care avea o Biblie. Și l-am rugat să-mi facă și mie rost de una, dar nu mi-a rezolvat problema. După ce am ieșit la pensie, deși eram ortodox, am avut o mare rătăcire. Am ajuns membrul unui cult neoprotestant. Un consătean m-a corupt, și eu, fire slabă pe vremea aia, m-am lăsat dus de el acolo. Casa de rugăciune era ridicată în curtea lui. Totul a durat patru ani. Când am făcut accidentul vascular și am stat internat în spital, nici pastorul, nici altcineva dintre cei de acolo nu a trecut pe la mine. Doar soția și rudele mele ortodoxe m-au vizitat. Pe la toți venea preotul, la mine nimeni. Atunci am realizat ce greșeală făcusem și am hotărât să termin cu ei. Când am venit acasă după două luni de spitalizare, l-am rugat pe părintele Sandu, care era atunci în parohia noastră, să vină la mine, să discutăm și să-mi spună ce trebuia să fac, să revin în Biserica în care fusesem botezat. Așa m-am întors la Ortodoxie și, slavă lui Dumnezeu, acum sunt bine. De atunci, în fiecare zi, citesc din Biblie ore în șir și parcă nu-mi vine să o las din mână. E foarte bine când te întorci acasă! Întâlnirea cu părintele Simion a fost foarte caldă și foarte frumoasă pentru mine. Uite, astăzi mă vizitează cu doamna preoteasă. Eu cred că pentru un creștin cel mai important lucru este să respecte poruncile lui Dumnezeu și cuvântul Mântuitorului. Rătăcirea mea și cele două atacuri cerebrale m-au apropiat foarte mult de Creator și de Biserică. Îi mulțumesc pentru tot ce face pentru mine, pentru că mă ajută și mă ține așa cum sunt. Părintele vine des la mine, mă spove­dește, mă împărtășește, și asta contează foarte, foarte mult. După asemenea întâlniri am o liniște deosebită. Am ajuns să ne cunoaștem bine, să ne respectăm și, de ce nu, să ne iubim. Dacă vrea Dumnezeu să mă țină până la Paști, îl rog pe părintele să vină să mă împărtășească din nou, pentru că eu nu pot ajunge la biserică și sunt și dependent de insulină. Cât am muncit la metrou, vreo 20 de ani, am locuit în București. Când m-am retras în sat, biserica noastră era dărâmată de multă vreme. Ca membru în comitetul bisericesc, am vorbit cu oamenii și am pornit la ridicarea noii biserici. Din materialul recuperat din biserica veche am ridicat capela din cimitir, unde se slujește în prezent, până se termină pictarea celei noi”, ne mărturisește acesta.

Soția dânsului, Aurelia Popa, crede că se află într-o relație bună cu Dumnezeu, dar multe lucruri nu le face cum ar trebui.

„Deși știu că nu este bine, și mă rog, și citesc, de multe ori mă încearcă ispita. Când mă supăr, când mă necăjesc, mai spun vorbe pe care nu ar trebui să le rostesc, poate și pentru faptul că trecem de ceva vreme prin momente grele. Sunt conștientă că nu fac bine și-mi pare rău după aceea. Și lucrul acesta mă neliniștește. Când vine părintele la noi simțim o ușurare. Parcă aș zbura, uit și de problemele mele și de ispite”, ne spune aceasta.

Oameni simpli, oameni care trec prin încercări și ispite, dar care, datorită nădejdii, nu se lasă doborâți. Slăbiciunile acestor ­bătrâni sunt provocatoare pentru noi toți, pentru că ne invită să acceptăm dependența de ceilalți ca mod de a înfrunta viața. Într-o societate care nu știe să primească slăbiciunea bătrânilor, doar Biserica este capabilă să ofere tuturor speranță, viitor și viață veșnică.