„Creştinii nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul...“

Rescriptul lui Traian constituie, practic, prima decizie oficială a unui împărat roman în ceea ce priveşte soarta politică şi socială a creştinilor. Aşa-numitul decret al lui Nero prin care creştinilor li se interzicea să existe nu poate fi dovedit din punct de vedere istoric. Este posibil să fi existat sau nu. În schimb, răspunsul lui Traian la scrisoarea lui Plinius cel Tânăr este cât se poate de valabil şi a constituit un document de o valoare foarte mare pentru existenţa creştinilor din Imperiul Roman în cursul secolului al II-lea.

Observam în materialul anterior că Plinius cel Tânăr păstra numai aparenţa unui judecător drept. Imparţialitatea sa dispare odată cu afirmaţia condamnării unor creştini la moarte pentru simplul motiv că susţinuseră până la capăt apartenenţa la această religie. Probabil că Plinius cel Tânăr nu ar mai fi cerut lămuriri suplimentare din partea împăratului Traian dacă lucrurile nu ar fi luat o turnură neplăcută. Condamnarea creştinilor care nu erau cetăţeni romani nu era nici o problemă pentru autoritatea romană. Ceea ce nu puteau, însă, să facă guvernatorii din provincii era să condamne la moarte cetăţeni romani. Romanii trebuiau judecaţi la Roma, de împărat, cu excepţia cazurilor grave, când se impunea o decizie imediată, cum ar fi cazurile de răscoale sau contestare publică a autorităţii imperiale. Iată ce afirmă Plinius cel Tânăr: „Au fost şi alţii cuprinşi de o nebunie asemănătoare pe care, întrucât erau cetăţeni romani, i-am notat să-i trimit în capitală şla Romaţ” (Caius Plinius, Epistola X, 96, în: „Canonul Ortodoxiei“, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 361). Guvernatorul Bitiniei era, aşadar, îngrijorat de creşterea numărului de creştini, un fapt pe care îl semnalează imediat în continuarea scrisorii. El precizează că a primit o listă lungă de nume de creştini. Chemându-i pe cei cuprinşi în ea, a aflat mai multe poziţii în ceea ce priveşte raportul acestora cu credinţa creştină. Plinius remarcă faptul că au existat persoane care s-au rugat zeilor după o formulă aleasă de el, au tămâiat statuia împăratului şi au vorbit de rău pe Hristos. Aşadar, au existat creştini care au apostaziat. Acestor foşti creştini li s-a dat drumul în linişte şi pace. A doua categorie de apostaţi au fost cei care au afirmat că nu mai erau creştini de mulţi ani. Li s-a cerut să efectueze exact acelaşi ritual (cinstirea zeilor – tămâierea statuii împăratului – vorbirea de rău a lui Hristos) şi au fost lăsaţi să plece. Plinius afirmă că aceşti foşti creştini i-au descris şi în ce consta credinţa lor. Remarcăm o descriere sumară a unei slujbe liturgice (Liturghie?) care avea loc înainte de răsăritul soarelui şi în care erau cântate imne lui Hristos. De asemenea, se făceau jurăminte de cei prezenţi că nu vor fura şi nu vor face adulter, nu vor minţi şi nu se vor lepăda de Hristos dacă vor fi chemaţi în faţa judecăţii. Este dificil de spus dacă avem aici o descriere a Liturghiei sau a altei slujbe, de vreme ce Plinius nu descrie propriu-zis nici o posibilă împărtăşire. El remarcă însă, după aceea: „După ce săvârşeau acestea, obişnuiau să se despartă şi să se adune iarăşi să guste o mâncare, dar una obişnuită şi nevinovată“ (Ibidem, p. 362). Iarăşi este greu de spus dacă se vorbeşte despre Euharistie sau despre o simplă agapă, dar a doua variantă este mai plauzibilă, deoarece nu avem nici un motiv să credem că Liturghia era întreruptă pentru a fi reluată mai târziu. Plinius adaugă apoi: „Acest lucru au încetat de a-l mai face după edictul meu prin care, potrivit poruncilor tale, am interzis asociaţiile secrete“ (Ibidem, p. 362). De ce ar fi încetat să mai facă acest lucru cei care afirmau că nu mai erau creştini de ani buni? Cele două categorii de apostaţi de mai sus constituie de fapt una singură: creştini actuali care se lepădau pe loc de credinţa lor.

Răspândirea noii „superstiţii“

Ajungem acum şi la motivul adevărat al scrisorii lui Plinius cel Tânăr. Astfel, el afirmă: „Amânând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci lucrul mi s-a părut demn de sfătuire, dat fiind numărul foarte mare al celor implicaţi. Căci mulţi, de toate vârstele, stările şi ambele sexe sunt sau vor fi în primejdie. Şi molima acestei superstiţii s-a întins nu numai în oraşe, ci şi în sate, şi cred că poate fi oprită sau îndreptată“ (Ibidem, p. 362). Aşadar, creştinismul se afla într-o continuă expansiune. Dacă oraşele păreau locuri normale pentru creştini, deoarece acolo religiile erau extrem de amestecate datorită populaţiei în care se regăseau numeroase naţii, la sate, problema era mai gravă, pentru că acestea obişnuiau să ţină cu încăpăţânare la propriile tradiţii. Păgânismul satelor era ceva normal, iar alterarea acestuia de o nouă credinţă speria mai mult decât credinţele diverse prezente la oraş. De altfel, convins că metoda sa de acordare a căinţei creştinilor care apostaziază a avut succes, Plinius se grăbeşte să încheie într-o notă optimistă, afirmând că templele au început să aibă mai mulţi vizitatori, iar carnea jertfelor a început să aibă din nou căutare. Plinius ne dezvăluie însă prin această afirmaţie că păgânismul suferea deja ca modalitate de viaţă religioasă. Declinul său putea fi, astfel, doar amânat prin aceste metode, nu împiedicat. Creştinismul nu i-a oferit decât lovitura de graţie.

Rescriptul lui Traian

Traian îşi începe scurta scrisoare printr-o laudă la adresa metodei de lucru a lui Plinius, dar afirmă şi el imediat că „nu poate fi stabilit în general ceva care să aibă o formă sigură” (Traian lui Plinius, în: op. cit., p. 362). Apoi, regăsim rescriptul care cuprinde următoarele: „Nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul; dacă sunt deferiţi şi demascaţi, trebuie pedepsiţi, dar astfel încât cine va nega că e creştin şi va arăta acest lucru prin fapte, adică rugându-se zeilor noştri, chiar dacă a fost suspect înainte să dobândească iertare prin căinţă. Dar denunţurile fără autor nu trebuie primite pentru nici o acuzaţie, căci sunt un exemplu foarte rău şi nu ţin de veacul nostru” (Ibidem, p. 362). Aşadar, Traian interzice vânarea creştinilor, dar permite pedepsirea acestora doar pentru că sunt creştini, în cazul în care îşi apără credinţa. Este de acord cu metoda lui Plinius de a-i ierta pe cei care apostaziază, însă se declară critic faţă de ceea ce precizase Plinius la un moment dat în scrisoarea sa: „A fost adusă o listă fără autor cuprinzând numele multora“ (p. 361). Denunţurile nu trebuiau, aşadar, să mai fie acceptate, dacă nu aveau şi un autor. Prin urmare, în pofida atitudinii relativ pozitive pe care unii istorici o au faţă de acest rescript, trebuie să remarcăm că Traian nu făcea nici o concesie credinţei creştine. Textul este cât se poate de clar: creştinii denunţaţi de o persoană cunoscută şi care îşi mărturisesc credinţa în faţa judecătorilor trebuie pedepsiţi (a se citi omorâţi, pentru că se vede clar din epistola lui Plinius de dinainte că nu exista cale de mijloc între apostazie şi moarte martirică). Doar cei care apostaziau erau cruţaţi. Aşadar, rescriptul lui Traian deschide calea persecuţiilor tot mai crude îndreptate împotriva creştinilor în următoarele secole.