Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial „Creştinilor să li se permită păstrarea credinţei lor“

„Creştinilor să li se permită păstrarea credinţei lor“

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 26 Iun, 2013
Anul 313 a reprezentat, în istoria creştinătăţii, un moment crucial. Promulgarea Edictului de la Mediolanum a consemnat încheierea unei perioade de persecuţii aspre care continuau din cauza lipsei de comunicare dintre conducătorii romani şi populaţia creştină. În pofida edictului emis de Galerius cu şase zile înainte de moartea sa, creştinii încă mai erau persecutaţi în anumite regiuni ale imperiului, iar acest fapt trebuia să înceteze definitiv. Momentul prielnic sosise.
 
În anul 313, situaţia Imperiului Roman era încă una dificilă. Deşi în Apus lucrurile se rezolvaseră în mare măsură odată cu dispariţia lui Maximian şi a fiului său Maxentius din ecuaţia conducerii, în Răsărit, aspectele nu erau chiar pozitive. Aici exista în continuare un conflict aprins între Licinius şi Maximin Daia, care s-a soluţionat în cele din urmă şi asupra căruia vom reveni într-un material viitor, unde vom prezenta mai multe elemente despre primul dintre conducătorii menţionaţi anterior. Sfântul Constantin cel Mare a meditat asupra situaţiei existente la momentul respectiv şi a realizat că singura alianţă care îi stătea la dispoziţie şi care urma să se dovedească viabilă era cea cu Licinius. Acesta se dovedise favorabil situaţiei creştinilor din imperiu, ducea o viaţă relativ echilibrată şi se dovedise priceput în bătăliile pe care le purtase până la vremea respectivă. Aşadar, avea trei atuuri importante, care îl diferenţiau profund de adversarul său, Maximin Daia. Cel din urmă dovedea o aversiune manifestă faţă de creştini, nu avusese succese militare deosebite şi, în plus, putea fi considerat un adversar de principiu al lui Constantin cel Mare. În momentul alegerii sale ca cezar, Maximin Daia ocupase practic poziţia pe care ar fi trebuit să se situeze în mod normal Sfântul Constantin. Aşadar, orice comunicare deschisă între cei doi era periclitată din start. De asemenea, era clar că Daia dorea cu orice preţ să îl elimine pe Licinius, adversarul său din Răsărit, pentru a-şi crea o poziţie solidă, iar apoi să unifice întregul imperiu sub comanda sa. Constantin cel Mare mai ştia şi că Răsăritul avea armate mult mai numeroase, provinciile pe care le însuma acesta fiind capabile să ofere o arie mai largă de recrutare. Dacă Apusul se baza în special pe legiunile romane din Italia, dublate de triburile galice şi germanice, Răsăritul beneficia de armate de greci, perşi, sirieni. Aşadar, Apusul era oarecum limitat în manifestările sale. Doar unele triburi germanice îşi respectau cuvântul dat atunci când plecau la război, iar galii erau recunoscuţi ca fiind schimbători. Un Răsărit unificat sub conducerea unui singur om ar fi reprezentat o ameninţare destul de mare chiar şi aşa, dar dacă adăugăm aici şi faptul că acest om ar fi putut fi un adversar redutabil şi neîmpăcat, atunci problema ar fi fost una destul de mare. Aşadar, Constantin cel Mare s-a orientat imediat către singura sa opţiune: Licinius. I-a oferit acestuia pe sora sa drept soţie şi, astfel, a încheiat o alianţă care va dura suficient de mult pentru a-i consolida puterea economică şi militară în Apus. 

Edictul de la Mediolanum

Anul 313 a consfinţit şi recunoaşterea oficială a creştinismului ca religie tolerată. Edictul promulgat de Galerius nu fusese suficient pentru a împiedica orice fel de persecuţii. Maxentius a persecutat câţiva creştini în Roma, iar Maximin Daia a fă-cut ravagii în propriile provincii, unde a făcut din uciderea credincioşilor un obicei public. De altfel, documentul emis de Gale-rius avea lacunele sale. Într-un fel, cei care îl citeau puteau să interpreteze că libertatea le-a fost acordată creştinilor doar pentru că aceştia se aflau într-o rătăcire atât de mare, încât nu mai puteau fi opriţi să îşi manifeste principiile de credinţă. Prin urmare, unii conducători romani au preferat să îl treacă cu vederea şi să aplice în continuare pedepse drastice pentru populaţia creştină. Cele două versiuni ale edictului de care dispunem în momentul de faţă - cea a lui Eusebiu de Cezareea şi cea a lui Lactanţiu - diferă în privinţa părţii introductive, care lipseşte în cea de-a doua. Aici se precizează următoarele: „Socotind încă de mai demult că nu se cuvine să ne opunem libertăţii religiei, ci că ar trebui îngăduit fiecăruia după judecata şi voinţa proprie să hotărască liber asupra convingerilor sale religioase, am decis ca şi creştinilor să li se permită păstrarea credinţei comunităţii şi religiei lor. Dar, de-oarece în acea copie în care era acordată şi creştinilor această permisiune părea că au fost adăugate cu siguranţă numeroase şi diferite condiţii, poate că s-a întâmplat ca unii dintre ei să fi fost împiedicaţi în a practica acest cult“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, 10, 5, 1, 2 - trad. C. Bejan în: Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 197 - vezi nota 206). Acest document nu face nimic altceva decât să prolifereze legislaţia romană de la momentul respectiv. Libertatea religioasă era permisă în imperiu, doar câteva manifestări fiind interzise din cauza efectelor sociale negative, în general fiind vorba de culte sângeroase. Printre acestea se regăsea şi creştinismul, pe care conducătorii romani nu îl înţelegeau şi nici nu se osteneau să o facă. La momentul respectiv însă, creştinismul câştigase mulţi adepţi, iar politica oficială s-a lovit de o rezistenţă aprigă a acestora atunci când şi-a început persecuţiile prin Galerius şi acoliţii săi. Aşadar, edictul în cauză nu face nimic altceva decât să consfinţească oficial din nou libertatea creştinismului, de data aceasta fără a mai adăuga diferite avertismente sau condiţii cum făcuse Galerius prin actul său, un fapt condamnat aici făţiş. În fraza subliniată mai sus se observă clar că nu mai trebuie păstrate nici un fel de restricţii şi condiţii care să îngră-dească libertatea credinţei creş-tine. Actul loveşte fără milă în persecutorii care încă îşi mai acopereau tratamentul dur la care îi supuneau pe creştini sub egida ambiguităţii documentaţiei oficiale. În continuare, în actul în cauză ni se precizează că s-a încercat „asigurarea respectului şi cinstei cuvenite divinităţii“, adică, practic „să acordăm creştinilor şi tuturor celorlalţi posibilitatea unei libere alegeri a cultivării religiei pe care şi-o doresc, astfel încât orice divinitate sau putere cerească ar fi aceea să ne poată fi de folos şi nouă, şi tuturor celor care se găsesc sub puterea noastră“ (op. cit., p. 197). Nu se înţelege din document care ar fi persoanele din afara creştinismului cărora li se adresează actul. Este posibil să avem aici un fel de includere indirectă a păgânismului, care era încă majoritar la vremea respectivă, dar acesta nu ar fi avut nevoie de o recunoaştere oficială a dreptului de profesare publică. Probabil că este doar o interpolare sau o referire generală la supuşii Imperiului Ro-man care pot alege ce religie doresc fără a suferi vreo îngrădire legală sau de principiu din partea autorităţii de drept. În materialul următor vom continua analiza acestui document de mare importanţă pentru istoria creştină.