Crucea din cimitire, semnul credinţei şi neuitării

Cimitirul, de la latura duhovnicească până la aspectul locativ, a comportat diferite concepte de-a lungul vremii. Crucea, ca element central al oricărui cimitir, trebuie învățat a fi privită într-o triplă dimensiune: ca semn al credinței celui adormit în Domnul în moartea și Învierea lui Hristos (latura duhovnicească), ca păstrătoare a osemintelor celui drag al nostru (aspectul locativ) și ca păstrătoare a memoriei acestuia, ca luptă împotriva uitării (aspectul sensibil).

Prin cântarea „Veșnica pomenire”, pe care o cântăm cu toții la căpătâiul celui adormit în Domnul, preoți și credincioși deopotrivă, la sfârșitul slujbei Înmormântării, la punerea în mormânt și la parastase, ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-Și aducă aminte de cel răposat, cum s-a rugat tâlharul pe cruce: „Pomeneș­te-mă, Doamne, întru Împărăția Ta!”, iar pe de alta, noi, cei vii, să păstrăm o neîntreruptă aducere aminte de dânsul, să nu-l lăsăm în uitare, ci să-l pomenim, rugându-ne pentru acesta (conform Învățăturii de credință ortodoxă, pp. 188-189, răspuns la întrebarea 264).

Importanța pe care omul, de-a lungul timpului, a acordat-o aspectului exterior al crucii dintr-un cimitir a dovedit și preocuparea acestuia față de încercarea de a nu da uitării pe cel dispărut teluric. Astfel, avem monumente funerare vechi dintre cele mai impozante, din materiale de calitate, de o finețe și frumusețe deosebită. Dar, trebuie să recunoaștem faptul că, odată cu traversarea unor etape de secularizare a societății, în general, a crescut interesul față de materialul din care este confec­ționată crucea, ca monument funerar, dar a fost perimat simbolul acesteia și s-a creat o discrepanță majoră între mormânt și cel înmormântat, acesta fiind deseori uitat.

Nevoia revederii mormintelor din cimitire

Din când în când este nevoie de o „resuscitare”, a celui adormit în veșnicie, „trezire” care se materializează printr-o grijă față de acesta și față de mormântul unde își doarme somnul de veci, prin săvârșirea soroacelor îndătinate de Biserică și prin îngrijirea și înfrumusețarea mormântului. Nu este primul îndemn de acest fel pe care îl facem, deoarece constatăm, cu părere de rău, dezinteresul tot mai mare față de tot ceea ce înseamnă spațiul sacru - cimitirul. Ne asumăm când afirmăm acestea din ceea ce observăm în teren: mormintele năpădite de buruieni și ierburi înalte, monumente funerare sparte sau crăpate, cruci înclinate sau căzute, lipsa oricărei prezențe a credinciosului în spațiul sacru sau foarte rara lui acțiune. Concesionarii, nu de puține ori, consideră că plata întreținerii cimitirului substituie și prezența lor la locul de înmormântare în care odihnesc înaintașii.

Ca definire a spațiului sacru, cimitirul este locul de odihnă şi de linişte în care aşezăm trupurile repausaţilor noştri, în aşteptarea învierii. Deşi plecaţi dintre noi, cei repausaţi rămân mai departe lângă noi, prin osemintele lor. Totodată, mormântul ţine treaz în noi gândul la moarte şi ne îndeamnă să ne pregătim pentru ea. În acest context, sunt potrivite cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Vederea mormintelor îmbol­dește pe fiecare dintre noi să cugete, fără voia lui, asupra sfârși­tu­lui propriu, iar cine a luat la sine această încredințare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului. Pentru aceasta un înțelept dădea sfatul ce zice: În tot ce veți spune, cugetați la clipele cele de pe urmă şi niciodată nu veți păcătui”. Trebuie să învățăm lecțiile acestea!

Urmaşii poartă în rugăciune dragostea pentru înaintaşii lor

Și pentru a arăta că Biserica nu doar teoretizează, dovedim că Biserica practică cea dintâi grija și pentru cei adormiți în Domnul! Astfel, pentru a arăta solidaritatea Bisericii față de cei răposați, aceasta face ea însăși pomenirea răposa­ților și se roagă pentru ei zilnic, în toate slujbele, la Litie și la Miezonoptică, dar mai ales la Sfânta Liturghie. Aici, pomenirea se face de mai multe ori, mai întâi la Proscomidie, apoi la ieșirea cu cinstitele Daruri și după sfințirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii și pentru morți, când preotul pomenește, în taină, pe toți cei adormiți în Domnul. Este foarte folositoare Jertfa cea fără de sânge pe care o aducem pentru aceștia, și „le pricinuiește multă ușurare și bucurie”. Este de folos pentru sufletele lor să aducem la Sfântul Altar prescură și pomelnic cu numele lor, pentru a fi pomeniți de către preot la fiecare Sfântă Liturghie. În afară de pomenirea zilnică a celor plecați dintre noi, Biserica are, în cursul anului bisericesc, zile anume rânduite pentru pomenirea generală a tuturor celor adormiți în Domnul, „din toate timpurile și din toate locurile”.

Sâmbăta e ziua din cursul săptămânii închinată amintirii tuturor sfinților și repau­saților, deoarece chiar cuvântul „sâmbătă” (Sabat) înseamnă „odihnă”; cu alte cuvinte, cerem odihnă pentru cei repausați, după osteneala și alergarea din această viață și pentru că sâmbăta este ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar sufletul S-a pogorât la iad, ca să-i elibereze pe toți drepții Vechiului Testament. Cântările-stihirile de la slujba Vecerniei și de la Utrenia sâmbetelor din Octoih ne amintesc aceste lucruri, deoarece mărim pe Sfinți și ne rugăm pentru cei adormiți în Domnul. De aceea, parastasele se fac sâmbăta.

Dar Biserica mai face pomenirea de obște a tuturor celor plecați dintre noi și în anumite sâmbete din cursul anului, numite „sâmbetele morților”, adică în Sâmbăta Rusaliilor, numită și „Moșii de vară”, în Sâmbăta Lăsatului sec de carne, numită și „Moșii de iarnă”, în sâmbetele a doua, a treia și a patra din Postul Mare și în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Floriilor, când prăznuim amintirea învierii lui Lazăr de către Domnul. Biserica „dă tonul”, noi trebuie să menți­nem această atenție către cei adormiți în Domnul.

La praznicul Înălțării Domnului, încă din 1920, Biserica Ortodoxă Română a statornicit tradiția pomenirii tuturor eroilor săi. Încă un moment în care Biserica ne îndeamnă să nu ne uităm trecutul, căci eroii fac parte din paginile istoriei noastre.