„Cu focul mă împărtăşesc, iarbă uscată fiind eu“

Frumuseţea rugăciunilor patristice din cadrul rânduielii de pregătire pentru primirea Sfintei Euharistii nu poate fi tăgăduită, la fel cum nu poate fi pusă la îndoială nici eficacitatea lor duhovnicească. Credinciosul descoperă în acele cuvinte o mare mărturie a harului dumnezeiesc care a lucrat în Sfinţii Părinţi şi care i-a inspirat să se roage cu atâta putere. Această putere este transmisă şi tuturor celor care doresc cu adevărat să se apropie de Dumnezeu şi să se purifice interior de toate gândurile necurate şi cugetele viclene care îi asaltează şi cărora le cad adesea pradă.

În timpul cât a trăit, Sfântul Simeon Noul Teolog a fost perceput de contemporanii săi în două modalităţi total diferite. Pentru unii dintre aceştia era un părinte cu adevărat duhovnicesc, plin de har şi de adevăr, în timp ce pentru cei mai puţin apropiaţi de Dumnezeu părea anacronic sau depăşit de schimbările societăţii din perioada respectivă. Ceea ce ne interesează nu este modul în care a influenţat persoanele din jurul său, ci veridicitatea experienţei sale duhovniceşti. Pentru orice creştin dreptmăritor, falsa controversă a considerării Sfântului Simeon Noul Teolog drept un personaj „excentric“ aşa cum a fost perceput chiar şi de clerici din vremea sa, precum Mitropolitul Ştefan al Nicomidiei, nu poate fi pusă în balanţă cu mărturia incontestabilă a experierii harului Duhului Sfânt descrisă cu lux de amănunte în scrierile acestuia. Printre căile de apropiere de Dumnezeu, Sfântul Simeon Noul Teolog oferă un loc principal darului lacrimilor, dobândit de credincioşii care arată o pocăinţă sinceră şi care îşi doresc din toată inima să se apropie de Dumnezeu neîncetat prin rugăciune, fapte bune şi primirea Sfintelor Taine. De aceea, nu ne miră că, în debutul rugăciunii atribuite Sfântului Simeon Noul Teolog, inclusă între cele douăsprezece texte de la finalul rânduielii de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, regăsim un pasaj generos referitor la importanţa lacrimilor. Iată ce ne spune Sfântul Părinte: „Greşit-am mai mult decât desfrânata, care aflând unde sălăşluieşti, cumpărând mir, cu îndrăzneală a venit să ungă picioarele Tale, ale Stăpânului meu Hristos şi Dumnezeului meu. Cum pe aceea, apropiindu-se din inimă, n-ai lepădat-o, nici de mine nu Te scârbi, Cuvinte, ci dă-mi să ţin şi să sărut picioarele Tale şi cu izvor de lacrimi, ca şi cu nişte mir de mult preţ, cu îndrăzneală să le ung. Spală-mă cu lacrimile mele, curăţeşte-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi greşelile şi îmi dă îndreptare. Ştii mulţimea rău-tăţilor mele, ştii şi bubele mele şi rănile mele le vezi, dar şi credinţa mi-o ştii, voinţa mi-o vezi şi suspinurile mi le auzi. Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izbăvitorul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte“ (Sfântul Simeon Noul Teolog, „Rugăciunea a VII-a“, în: Carte de rugăciuni, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, pp. 207-208). Una dintre cele mai frumoase fraze scrise vreodată în cadrul unei rugăciuni este cea cu care se încheie acest fragment. Într-adevăr, în ochii lui Dumnezeu nu se pierde nici cea mai mică parte din efortul nostru de a ne plânge cu adevărat păcatele.

Pregătirea pentru primirea Sfintei Împărtăşanii

Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă la un moment dat, în mod indirect, trei elemente care ne pregătesc pentru primirea Sfintei Împărtăşanii: inima curată, gândul înfricoşat şi sufletul smerit. Toate sunt foarte dificil de atins, iar prezenţa lor la aceeaşi persoană este cu adevărat rară, pentru că ne îndepărtăm cu uşurinţă de Dumnezeu, dar ne apropiem din nou de El cu mare greutate, deoarece patimile ne-au creat obişnuinţe împotriva firii de care ne vine greu să ne debarasăm. Însă, chiar dacă nu avem inima în întregime curată, să o purificăm prin pocăinţă, dacă nu avem gând înfricoşat, să ne gândim mai des la propria trecere la cele veşnice, iar dacă nu suntem smeriţi, să ne aducem aminte că Dumnezeu este „un abis de smerenie“, aşa cum ne spune Sfântul Isaac Sirul. Cu toate acestea, Sfânta Împărtăşanie ne ajută să dobândim aceste trei daruri de mare preţ şi nu constituie un premiu suprem pentru cel care le va atinge înainte, pentru că astfel prea puţini s-ar mai împărtăşi. Dacă vom aştepta să dobândim toate virtuţile înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie, atunci nu vom conştientiza cu adevărat rolul acesteia în viaţa noastră, şi anume acela de a constitui un „medicament al nemuririi“, după cuvântul Sfântului Ignatie al Antiohiei, şi vom refuza poate cel mai important sprijin pe care Dumnezeu ni-l oferă în această viaţă. Iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Ştiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greşit ţie, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar şi aceasta ştiu, că mărimea greşalelor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă; ci pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curăţeşti şi îi luminezi şi cu lumina îi uneşti, părtaşi Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire“ (Sfântul Simeon Noul Teolog, „Rugăciunea a VII-a“, pp. 209-210). Sfânta Împărtăşanie ne ajută să conştientizăm cu adevărat că suntem păcătoşi şi nevrednici de acest mare dar din partea lui Dumnezeu şi că, totodată, pe măsură ce înaintăm în viaţa duhovnicească, suntem chemaţi să cunoaştem tot mai mult cât de bun şi iubitor este Cel care ne oferă doar din dragoste acest mărgăritar de mare preţ al Trupului şi sângelui Său.

„Mă răcoresc nears, ca rugul de demult“

Sfântul Simeon Noul Teolog face, la finalul rugăciunii sale, o analogie între rugul aprins şi credinciosul care se împărtăşeşte, aducând astfel în faţa ochilor noştri o imagine scripturistică foarte puternică. „A-cestea mă fac îndrăzneţ, acestea îmi dau aripi, Hristoase al meu, şi punându-mi nădejdea în multele Tale binefaceri faţă de noi, bucurându-mă şi cutremurându-mă, cu focul mă împărtăşesc, iarbă uscată fiind eu, şi - străină minune! - mă răcoresc nears, ca rugul de demult care, aprins fiind, nu se mistuia. Pentru aceasta, cu gând mulţumitor şi cu mulţumitoare inimă, cu mulţumitoare mădulare ale sufletului şi ale trupului meu mă închin şi Te măresc şi Te preaslăvesc pe Tine, Dumnezeul meu, Cel ce cu adevărat eşti binecuvântat, acum şi în veci“ (Sfântul Simeon Noul Teolog, „Rugăciunea a VII-a“, p. 210). Fiecare dintre noi este chemat să devină un rug aprins care nu se mistuie niciodată. Însă, pentru a nu fi „mistuiţi“ de Sfânta Împărtăşanie, trebuie să evităm păcatele de moarte care ne împiedică să o primim şi, de asemenea, să ne curăţim pe cât posibil inima de gânduri necurate, să ne gândim ori de câte ori avem ocazia la viaţa de veci şi să smerim cugetul pentru a ne umple tot mai mult de har dumnezeiesc. Dumnezeu ştie că suntem păcătoşi, dar să nu uităm că El a venit să-i cheme la pocăinţă pe cei ce au păcătuit, nu pe drepţii care nu au nevoie de pocăinţă.