Cuvântul și rugăciunea care vindecă

O mănăstire care a trăit un adevărat martiraj și care dăruiește astăzi zâmbet, cuvânt ziditor și rugăciune celor atât de însetați de liniște și încercați de vremuri e semnul care dovedește din plin că Dumnezeu ascultă și caută să vindece prezentul nostru rătăcit. Mănăstirea Trotușanu, din județul Vrancea, se oferă pe sine, prin nevoirea obștei ei, drept instrument al acestei lucrări a Celui mai presus de toate. De aceea, deși aparent uitat într-o margine de sat, așezământul este din ce în ce mai cercetat de credincioși.

Nimic din jur-împrejurul locului nu „trădează” prezen­ța mănăstirii. Nici drumul de pământ care taie satul Trotușanu, din apropierea orașului Panciu, nici casele, nici pomii. Și, totuși, pe măsură ce te apropii de porțile ei, ceva te cheamă, te face mai atent, mai stăruitor în căutare. Când o descoperi însă, te minunezi de frumusețea surprinzătoare a simplității ei și te întrebi cum de poate exista un asemenea dar fără să fi știut de el. Când îi afli și „oferta”, frumos, simplu și convigător prezentată de maica stareță Dionisia Borcea, înțelegi valoarea vindecătoare a zâmbetului, cuvântului și rugăciunii pe care le împart chipurile maicilor.

Un trecut martiric

Uneori, pe nedrept sau, cine poate ști, poate spre sporirea smereniei și întărirea ei duhovnicească, istoria vitregește viața unui loc. Despre un asemenea adevăr mărturisește trecutul Mănăstirii Trotușanu, din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, cu hramurile „Izvorul Tămăduirii” și „Sfântul Ierarh Nicolae”. Existența acesteia, adunată în câteva cuvinte, dezvăluie un adevărat martiraj. Așezământul, înființat cu greutate de Sfântul Teodosie de la Brazi la 1676, în aproximativ 100 de ani de la sfințire a ajuns în paragină. Și, de fiecare dată, totul a fost luat de la capăt. Și când maicile venite de prin împrejurimi au ridicat biserica, și după secularizarea lui Cuza, când a fost distrusă mănăstirea și îi fusese arată până și bătătura, și după Primul Război Mondial, când maicile refugiate, la întoarcere au găsit doar biserica bombardată și un perete de chilie în picioare, și după cutremurul din 1940, care a afectat din nou biserica și bordeiele așezământului. După aceste încercări, în 1959, mănăstirea a fost desființată. În 1990, nu se mai aflau aici decât biserica și o chilie. Și, iarăși, totul a trebuit luat de la capăt. „Eu am venit în 2006. De atunci obștea, alcătuită din numai nouă maici, păstorite de părintele duhovnic Filaret Urse, se străduiește să asigure continuitatea mănăstirii care a suferit atât de mult în istorie. Lucrul acesta dovedește faptul că acolo unde Dumnezeu a rânduit să se facă rugăciune permanentă, timpul poate fi învins. Prin câte a trecut și, totuși, în mănăstirea noastră, astăzi, continuă să se facă permanent rugăciune. Uneori, cele care ne nevoim aici uităm de noi și ne «deschidem» către cei care ne trec pragul, oferindu-le, pe lângă o masă caldă, o vorbă bună, slujbă și rugăciune. Părintele nostru duhovnic se ocupă îndeaproape de oferirea acestor daruri. Apoi, dorim ca acest loc, chiar dacă noi vom trece, să rămână definitiv fixat în istorie. Să nu mai aibă parte de încercările prin care a trecut. Avem și motive, dar și «susținători» în acest sens: cei 13 stejari seculari, din apropiere, pe care vrem să-i declarăm monument al naturii”, ne mărturisește maica stareță Dionisia.

Poienița de la stejari și darurile mănăstirii

Spațiul în care se află cei 13 copaci, rămași din fosta „Pădure a stareței”, constituie o adevărată incintă sacră. Acolo s-au ținut cursurile școlii monahale, care îi avea ca profesori pe renumiții protosingheli Dosoftei Mocănașu și Teofil Tulpan, și tot acolo se retrag maicile să cugete în liniște. „Poienița de la stejari parcă te înalță la Dumnezeu, iar pacea trăită te așază într-o anumită stare de meditație. După 1990, mănăstirii îi fuseseră retrocedate șase hectare de vie. Noi am defrișat cinci pentru a le împăduri, cu fonduri europene. A fost cea mai bună alegere pentru noi, pentru zonă, care este grav afectată de substanțele toxice cu care a fost stropită via în perioada comunistă”, ne spune maica stareță.

Am purtat apoi o lungă discuție cu cuvioșia sa despre rolul și rostul mănăstirilor în acest atât de tumultuos început de mileniu creștin. „Eu cred că mănăstirile trebuie să se deschidă mai mult către semeni. Fie prin activități sociale, fie prin susținerea naturii, a mediului înconjurător, cum încercăm noi, dar mai ales prin primirea pelerinilor, care au enorm de multe probleme. Acestora trebuie să le oferim o vorbă bună și un zâmbet. De asta au nevoie. Dacă în mănăstire găsesc fețe încruntate, degeaba stăm aici. Rugăciunea se vede pe chipul monahului. Or, omului prezentului îi trebuie rugăciune. Adică ce îi lipsește sau nu găsește în lume. În aceste vremuri, societatea are nevoie de monahi și monahii care să ofere darurile acestea, umanizând astfel pustiul zilei. Nu este vorba despre o laicizare păguboasă, ci de o deschidere către lume a mănăstirii, către ajutorarea aproapelui, prin valorile pe care le oferă, prin nevoitorii ei: rugăciunea, meditația, liniștea, tăcerea, patrimoniul său cultural și spiritual, în care cel care vine se regăsește și cu care se reintegrează în demnitatea lui umană. Dacă astăzi suferim foarte mult este pentru faptul că omul, conștient sau inconștient, și-a anulat componenta spirituală a existenței. Legătura cu cerul, pe care o avea altă dată, într-o viață mult mai simplă decât cea pe care o trăiește acum. Eu cred că frumosul există în noi, nu în afară. Dar acest frumos, raiul, așa ușor ți-l poți transforma într-un iad! De aceea este nevoie permanentă de întâlnirea cu Dumnezeu. Fiecare dintre noi are momentul lui, diferit de al celuilalt, când trebuie să se întâlnească cu Dumnezeu. Fie în chilia lui, la miezul nopții, fie în bucuria de a vorbi cu cineva care vine la tine cu lacrimi în ochi. Pentru că în acele lacrimi trăiește El, Dumnezeu. Numai astfel, împrăștiați și înstrăinați cum suntem, ajungem din nou pe cale. Odată călcând în mănăstire, omul prezentului simplifică totul. Descoperă că multe din problemele care îl frământă sunt lipsite de valoare și de sens. Rămâne doar cu Dumnezeu”, ne mai mărturisește maica stareță Dionisia. 

Și, astfel, am descoperit și noi preafrumosul din zâmbetul maicilor, cuvântul ziditor și rugăciunea pe care chipurile lor luminoase ni le oferă nouă, celor rătăciți în acest prezent al încercărilor.