Cuviosul Visarion Toia, protoschimonahul martir de la Mănăstirea Lainici

Mănăstirea Lainici a avut în ultimii 200 de ani trei mari stareți, care au strălucit cu sfințenia vieții lor și au fost cei mai longevivi în îndrumarea obştii acestui aşezământ monahal: Sfântul Cuvios Irodion Ionescu (1854-1900), cuviosul protoschimonah Visarion Toia (1929-1951) şi cuviosul protosinghel Calinic Cărăvan (1952-1974). Cuviosul Visarion Toia a rectitorit efectiv mănăstirea din ruine, suferind moarte martirică. Aşezăm spre folos şi zidire file de viaţă şi istorie, minunate mărturii şi întăriri duhovniceşti, nădăjduind la ceasul binecuvântatei canonizări a părintelui nostru.

Părintele Visarion Toia s-a născut la 28 mai 1884, în comuna Secuieni, județul Bacău, din părinții Gheorghe și Ilinca, oameni simpli, iubitori de Dumnezeu. A urmat clasele primare în localitatea natală, apoi Școala de cântăreți de la Roman, între anii 1900 și 1904. În această perioadă i-a fost alături un bun prieten, Mihai Bâtâcă, viitorul arhimandrit Maxim Bâtâcă. Au ajuns amândoi frați de mănăstire, ucenici ai episcopului cu viață sfântă Gherasim Safirin. Tot împreună, între anii 1904 și 1908, cei doi au împlinit slujirea de cântăreți la catedrala din Roman. Aici, pe lângă deprinderea muzicii psaltice, au început a gusta dulceața vieții duhovnicești și călugărești pe care bunul și râvnitorul episcop le-a picurat-o în suflete.

Din rânduiala lui Dumnezeu, împreună cu îndrumătorul lor, Episcopul Gherasim Safirin, cei doi fraţi întru Hristos au ajuns să slujească, pe rând, în Lavra Mănăstirii Frăsinei. Starețul de atunci al Frăsineiului, arhimandritul Porfirie Bucurescu, i-a primit pe cei doi tineri cu multă dragoste, rânduindu-le toate cele necesare traiului călugăresc. În anul 1908, ei au pus bazele muzicii psaltice la Mănăstirea Frăsinei.

În anul 1910, starețul Porfirie Bucurescu l-a tuns pe fratele Vasile Toia, încredinţându-l cu numele Visarion. Visarion monahul, fiind o fire blândă și smerită, a început o nevoință și mai aspră. Psalmodia din adâncul inimii la strană, încât mulţi lăcrimau la auzul vocii sale serafimice.

Văzându-i urcușul duhovnicesc și viața plină de virtuți, starețul Porfirie l-a propus spre a fi hirotonit în anul 1922. Slujea Sfânta Liturghie cu foarte mare evlavie și dragoste pentru Hristos. Era cu adevărat o înălțare duhovnicească pentru cei care îl ascultau slujind. Avea inimă duioasă, era comunicativ, primind cu bucurie fiecare persoană în parte. Faţa îi era întotdeauna senină şi luminoasă, încadrându-se perfect în lucrarea isihastă pe care Sfântul Calinic o rânduise cu mulţi ani în urmă la Mănăstirea Frăsinei.

În vara anului 1929, Vartolomeu Stănescu, Episcopul Râmnicului-Noul Severin, cunoscând starea de degradare accentuată în care se găsea Sfânta Mănăstire Lainici, urmare a distrugerilor aduse de Primul Război Mondial, a hotărât să-l aducă aici pe cuviosul părinte Visarion ca stareţ. Peisajul era unul dezolant.

În această misiune grea de refacere a Lainiciului, alături de părintele Visarion s-au mai adăugat: ieromonahul Gherontie Ghenoiu, ieromonahul Nicodim Sachelarie, monahul Calinic Cărăvan și încă doi frați.

Ajungând la Mănăstirea Lainici, părintele Visarion Toia a început treptat să statornicească rânduiala isihastă pe care o aflase la Mănăstirea Frăsinei.

A cumpărat noi proprietăți pentru întreți­nerea mănăstirii în comuna Borăscu, iar în Târgu Jiu a achiziţionat o casă, căreia i-a dat întrebuinţarea de metoc. În același timp, vrednicul stareț lucra intens și la zidirea duhovnicească a obştii. În perioada 1940-1941, după 10 ani de stăreție, părintele Visarion statornicise la Lainici un sobor de peste douăzeci de călugări și frați.

Evlavios cinstitor al cuviosului Irodion

Încă din primii ani de stăreţie (1930-1931), părintele Visarion Toia a dorit cu tot dinadinsul să lămurească situaţia osemintelor înaintașului său, cuviosul stareţ Irodion Ionescu. Cunoștea că în 1907, la 7 ani de la înmormântare, osemintele sale au fost deshumate și confirmate ca sfinte moaște. Nu s-a știut însă cât au stat afară şi dacă s-a umblat la ele în timpul Primului Război Mondial. Cert este că părintele Visarion s-a preocupat în mod special, cu multă evlavie, de mormântul cuviosului Irodion. Având în vedere că nu se putea pune problema canonizării, întrucât nici pentru Sfântul Calinic nu se înaintase vreun demers în sensul acesta, părintele stareţ Visarion Toia a scos moaştele Sfântului Irodion, le-a pus într-un sicriu mai mic, a săpat mai adânc, la peste doi metri, și le-a ascuns ca pe o comoară de mare preț. Ele au rămas în această tainică rânduială până la 10 aprilie 2009, când, în ajunul prăznuirii Sfântului Calinic, au fost din nou descoperite, Sfântul Irodion fiind canonizat în 2011 de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Cu siguranţă, acesta a fost momentul culminant al vieţii sale duhovniceşti.

Părintele stareţ Visarion Toia şi ucenicii

În relaţia cu ucenicii săi, putem spune că părintele stareţ Visarion Toia i-a crescut cu multe lacrimi și rugăciune, întărindu-i prin pilda şi exemplul personal. Ucenicii dau mărturie peste veacuri că părintele Visarion călăuzea obștea cu dragoste și smerenie. De asemenea, părintele a arătat multă stăruință și dragoste în împărtăşirea darului de cântare psaltică către ucenici. În mănăstire se ducea viață de obște tradițională. Nu se mânca niciodată carne, iar lunea, miercurea și vinerea se mânca fără ulei. Spovedania se făcea săptămânal. Utrenia era la miezul nopții, iar Sfânta Liturghie se săvârșea zilnic. La chilii, fiecare făcea canonul de metanii rânduit, cu cele șapte laude, citea cărți sfinte şi nu lipsea de la biserică și ascultare. De asemenea, există numeroase mărturii prin care se confirmă acest duh de sfinţenie care exista la Mănăstirea Lainici pe vremea stareţului Visarion. Bătrânii amintesc despre faptul că aici se săvârşeau numeroase vindecări de boli la Taina Sfântului Maslu. S-au păstrat astfel în memoria colectivă mărturii ale multor întâmplări minunate împlinite în vremea cucernicului egumen.

Prigoana comunistă şi mucenicia Preacuviosului stareţ Visarion

În general, viața părintelui Visarion Toia a fost plină de suferințe. Toate au culminat în ultimii 4 ani ai vieţii sale (1947-1951) cu un sacrificiu martiric pentru credinţa ortodoxă. În 1948, partidul comunist a concentrat pe Defileul Jiului peste 3.000 de muncitori angrenați să termine lucrarea la linia ferată Bumbești-Livezeni. Proiectul era început după Primul Război Mondial, în 1922, şi avea o majoră importanță națională, făcând legătura comercială și economică între Ardeal și Țara Românească. Pentru realizarea lucrărilor, pe Valea Jiului veneau voluntari din întreaga țară. Lucrau 2-3 luni, după care primeau un certificat de „brigadier”, dovadă că au activat pe șantierul Bumbești-Livezeni. Aceste mii de oameni trebuiau cazați. Mănăstirea Lainici, care avea ceva teren în apropiere, a fost desproprietărită abuziv.

Părintele Visarion, cu inima sa nobilă, a ajutat la organizarea unui spital de campanie pentru cei care sufereau diverse accidente de muncă. Mănăstirea Lainici a ființat practic sub această „ocupație” timp de 10 ani (1947-1957).

Martir al potrivnicului sistem comunist, starețul Visarion Toia a înfruntat adesea direct sau indirect Securitatea.

Potrivnicii au urât dintru început lucrarea frumoasă a părintelui Visarion Toia, căutând cu tot dinadinsul să-l piardă. În anul 1950, în incinta mănăstirii a fost cantonată o unitate militară. În duminici și sărbători religioase, când părinții mergeau în biserică pentru sfintele slujbe şi pentru Sfânta Liturghie, afară se desfășurau întreceri sportive cu foarte mult zgomot pentru a perturba intenționat liniștea atât de necesară rugăciunii.

Într-o după-amiază, comandantul unității militare, amplasată în incinta mănăstirii, împreună cu alți camarazi ofițeri, fiind în stare de ebrietate, au mers cu toții la starețul Visarion Toia și i s-au adresat batjocoritor: „Moșule, trebuie să ne predai și chilia dumneata, ofițerii noștri au nevoie de mai multe camere!”. Părintele Visarion s-a opus, spunându-le: „Domnule comandant, îmi pare rău, dar toate camerele pe care le-am avut la dispoziție vi le-am dăruit. Aprobarea de la București a venit pentru tot ceea ce v-am dat. Nu se poate să-mi luați până și chilia mea”. Comandantul, orbit de mânie, s-a năpustit asupra stareţului, doborându-l cu mai multe lovituri, bătându-l, călcându-l în picioare și zicându-i: „Moșule, dacă nu vrei să ne dai camera, o să-ți arătăm noi!”

După aceste bătăi cumplite, soldaţii l-au aruncat pe părintele Visarion peste pridvorul casei din fața bisericii, provocându-i multiple răni şi lăsându-l într-o baltă de sânge. În cele din urmă, după grele suferinţe, la aproape un an, părintele a murit din cauza acestei barbarii la care a fost supus în chip martiric. Totul a fost trecut sub tăcere, soldaţii ameninţându-i pe călugări cu moartea dacă vor spune ceva despre cele întâmplate. Până la Revoluția din 1989, despre aceste fapte nu s-a ştiut nimic. Mai apoi, ieromonahul Dionisie Popescu, martor ocular la acest eveniment, ne-a mărturisit personal toate detaliile martiriului îndurat de Preacuviosul părinte stareţ Visarion Toia. Toate au fost confirmate şi de ceilalți părinți, contemporanii întâmplării: părintele stareț Calinic Cărăvan și părintele Sebastian Iurceag. Am trăit cu această întâmplare dureroasă peste 20 de ani după revoluție și am spus-o întotdeauna când am avut prilejul.

După ce a primit schima mare, la câteva luni, în 8 noiembrie 1951, la vârsta de 67 de ani, starețul Lainiciului, protoschimonahul Visarion Toia, s-a mutat în Împărăția Luminii, lângă predecesorul său, Sfântul Irodion, care îl aștepta acolo pentru desăvârşirea lucrării sfinte în veșnicie.

După ce a murit Ilinca, mama părintelui Visarion, tatăl său, Gheorghe Toia, a venit și el la Mănăstirea Lainici, a fost tuns în monahism, primind numele de Ghenadie. A plecat la Domnul în 1937, odihnindu-se lângă fiul său în cimitirul Mănăstirii Lainici. De asemenea, mai târziu a venit la mănăstire și fratele părintelui Visarion, Ioan Toia, care a primit numele Ioanichie. În 1951, după moartea părintelui Visarion, acesta va merge la Mănăstirea Polovragi, unde este și înmormântat.

Mărturia sfinţeniei

În anul 2012 am schimbat crucile de la toate mormintele din cimitirul Mănăstirii Lainici, înlocuindu-le cu unele noi, din piatră de Vratza. Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, am dezgropat mormintele celor doi stareți, pe care-i socotim alți sfinți ai Lainiciului: părintele Visarion Toia și părintele Calinic Cărăvan. Aflându-i pe amândoi în măruntaiele pământului, m-am cutremurat! Osemintele lor aveau o culoare maroniu portocaliu, întocmai ca la Sfântul Cuvios Irodion. Întâi l-am dezgropat pe părintele Visarion Toia. La 1,60 m adâncime încă nu aflasem nimic. Pe moment, ne-am speriat cu toţii. În mijlocul gropii însă (așa cum erau poziționate gropile prin anii ’70) am găsit, spre surprinderea noastră, o mare piatră cu un diametru de circa 60 cm. Săpând ușor pe lângă piatră am dat de craniul părintelui stareţ. Ne-am mirat de aceste lucruri: piatra și craniul în mijlocul gropii! Am săpat încet și am observat că trupul era în continuarea craniului, sub aleea dintre morminte. Am dedus că atunci, prin anii ‘70, când s-a aranjat cimitirul și s-au mai îngropat și alții, ca să fie o simetrie a mormintelor, aleea a tăiat exact pe mijloc mormântul părintelui stareț Visarion Toia. Ca la o cercetare arheologică, am scos la suprafață toate părțile componente ale trupului. Toate osemintele erau impecabile, de o culoare extraordinară. Am ajuns la picioare și am lăcrimat: piciorul drept era incomplet, fusese tăiat în urma chinurilor pricinuite de soldaţi. Se putea observa tăietura pe care au făcut-o chirurgii la femur. Prin acest lucru s-au confirmat spusele părinților despre stareţul Visarion Toia, că într-adevăr piciorul îi fusese amputat la spital, cu dorinţa de a-l salva. Mai departe, ca o confirmare a sfințeniei părintelui, la picioarele sale am găsit alte oseminte ale unei persoane pe care o dezgropaseră înainte de a-l pune în aceeași groapă pe părintele stareț. Oasele nu mai aveau aceeaşi culoare ca la părintele stareţ, ci erau întocmai unor oseminte normale. Am putut astfel remarca evidența sfințeniei părintelui. După atâtea decenii de la trecerea sa la ceruri, Dumnezeu ne descoperă sfințenia părintelui Visarion Toia. Nimic nu a fost și nu este întâmplător!

Am împlinit lucrarea de înlocuire a crucilor din cimitirul mănăstirii, cu excepţia celor de la mormintele părinţilor stareţi, care au rămas ne­schimbate aproape doi ani. La 11 septembrie 2014, a poposit la mănăstire părintele Gheorghe Colțea, iubitor de sfinți şi evlavios cinstitor de sfinte moaşte, care era preocupat la rându-i de dezgroparea rămășițelor trupești ale unor părinți pustnici din Bucegi. Atunci s-a declanșat ceva..., un „clic duhovnicesc”. Cineva parcă m-ar fi mustrat pentru că întârziasem atât. A doua zi am început lucrarea şi am rânduit noile cruci, care așteptau de doi ani să fie aşezate la căpătâiul vrednicilor noştri înaintaşi. De atunci, evlavia către părintele Visarion Toia a început să crească şi mai mult şi în sufletul nostru s-a născut certitudinea apropiatei sale statornicii în constelaţia sfinţilor cuvioşi români.