De ce avem nevoie de bunici?

Cu neputințele lor adesea iritante pentru mereu-mult-prea-ocupatul om modern, dornic să nu irosească nici o secundă din preaplinul plăcerilor vieții, bătrânii noștri sunt lângă noi, aici și acum. Imagine vie a istoriei pe care au trăit-o, întipărită adânc în palmele și ridurile lor, se văd nevoiți să trăiască într-o societate care a pierdut cu totul noțiunea de a cere sfat bătrânilor, de a se împărtăși din înțelepciunea și experiența lor. (Părintele Andrei Tkacev, Bătrânețea - vârsta luminării)

Orice lac este un ecosistem viu, unde seara broaștele își încep concertul, acolo există peștii care sunt vânați de păsări, care cad în apă ca o piatră și iau în cioc peștișorii care înoată în apă. Acolo viața este plină de forfotă și lucrul acesta îl poate vedea nu doar un biolog, ci și un simplu observator.

Omul simplu nu este pretențios, el nu are nevoie de prea multe, ci are nevoie doar să stea lângă țărm cu o undiță sau cu prietenii în jurul focului. Are nevoie doar să simtă în sub­conștientul său că se află într-un loc îndepărtat, asemenea Raiului, și că nu are nevoie de nimic de la el, decât să nu spargă sticlele de pietre, să lase curat după el, să stingă focul și să nu se înece beat în acest ecosistem numit lac. Biologii și ecologii ne spun că un ecosistem trăiește astfel: cu cât este mai complex, cu atât este mai puternic. Și invers: cel mai durabil ecosistem este cel mai complex. Adică, cu cât are mai mulți participanți vii, cu cât este mai mare de specii din care constă, cu atât are mai multe șanse de supraviețuire și cu atât mai mare este gradul de sănătate și stabilitate. Dacă aplicăm teza exprimată despre un lac la relațiile de familie, atunci va suna în felul următor: cu cât mai mulți oameni din generații diferite alcătuiesc o familie, cu atât mai multe șanse există ca sănătatea mintală a unui nou membru al acestei familii să fie în ordine. Acum o să vă explic prin exemple și dacă este cazul voi picta un tablou ideal, sau poate un tablou din trecutul recent: un om a venit pe lume, iar mama acestuia a suferit, dar, în cele din urmă, s-a bucurat, așa cum spune Sfânta Evanghelie. Acest omuleț a fost alăptat, a plâns, a stat întins pe spate, apoi a coborât în patru labe, s-a târât, după aceea a învățat să meargă, căzând și plângând din când în când. În cele din urmă, merge deja și se spune că este comparabil ca scară cu nașterea unui nou Univers. Acum el nu este doar înconjurat de lume, ci vede, percepe și cunoaște această lume. Este foarte bine, incomparabil de bine, dacă lumea văzută și percepută de o persoană nouă este binecuvântat de complexă. În această lume trebuie să existe un bunic și însoțitoarea acestuia - bunica. Aceștia sunt oameni dintr-un trecut sfânt și neatins. Bunica miroase a lapte prins și a pesmet. Bunicul miroase a tutun. Bunicul este țepos de la barba nerasă. Amândoi adoră să-și ia nepotul în brațe și să vorbească despre ceea ce au văzut și au trăit ei, iar nepotul lor poate să vadă doar cu ochii săi lăuntrici. Aceștia sunt reprezentanții vii ai întregii anti­chi­tăți umane. Văzându-i pe ei, copilul percepe pe pielea lui ideea că lumea este foarte veche, foarte complexă și că bunicii sunt verigile extreme ale unui lanț pe care copilul a avut norocul să-l atingă. În acest tablou ideal, viața ar trebui să se distingă cu o complexitate binecuvântată. În schimb, ea caută o simplificare radicală, care în limbajul sociologiei și psihologiei este numită individualism. Fiecare este pe cont propriu: fără bunici, fără miros de pâine caldă și de tutun ieftin, fără verișori și verișoare, fără mătuși și fără unchi. Nu ai cu cine să te bați și nu ai la cine să strigi el, pentru că atât vasele nespălate, cât și lucrurile împrăștiate sunt responsabilitatea ta, întrucât nu este altcineva în afară de tine. Ești singurul din familie. Singur... pentru un copil, acesta este un cuvânt groaznic. Tata a dispărut, bunicul a murit, unchiul, cel care, de fapt, nu este tată, a plecat și el. Și tu ești singur. În afară de tine, ai doar o mamă distrusă psihic, căzută în depresie, istovită de singurătate. Iar tu ești copilul ei necăjit, care privești lumea cu niște ochișori, de parcă ai auzit deja vuietul unui bombardament ce se apropie. Aceasta este viața mai multor frați dintre noi. Și cu toate acestea, avem destulă lipsă de înțelepciune ca să râdem în fața televizorului. Cel mai încovoiat copac din pădure va supraviețui și va cădea abia la bătrânețe. Dar cel mai puternic copac aflat într-o poiană pustiită va cădea mai devreme. Un fulger sau o furtună îl va lovi și se va prăbuși. El este singur... Sănătatea psihologică și capacitatea de a supraviețui oriunde sunt emanate de către o persoană care, în copilărie și ado­lescență, era înconjurată de zeci de rude, care îi băgau în buzunar o prăjitură sau îi șopteau la ureche sfaturi importante despre viață. Omul care a fost însă toată viața singur ar putea să se simtă speriat și stresat în anumite situații. El a fost mângâiat cu îngrijorare, pentru că părinților le-a fost frică să-l lase să facă un pas în plus. I-au băgat în cap ideea că lumea este ostilă, iar el însuși este unic. Aceasta este o paradigmă falsă.

Sfinții Părinți insistau asupra faptului că, în vremurile de pe urmă, oamenii vor rămâne doar cu pocă­ința, fără nici o altă nevoință.

Este bine să ne gândim la toate acestea departe de zgomot, praf și forfotă, stând undeva în natură. Unde? Corect - pe malul unui ecosistem, așa-numit lac. Acolo unde orăcăie broaștele, măcăie rațele, acolo unde sălciile își pleacă ramurile triste până la apă, iar peștii se fac văzuți în timp ce se joacă și lasă cercuri pe apă, acolo unde pe o suprafață netezită cu greu, seara se oglindește o steluță, creată special pentru a călăuzi drumul nopții.