Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
De la desăvârşirea mucenicească la nevoința duhovnicească
În consistenţa cea mai profundă a existenţei sale omul descoperă şi trăieşte o permanentă dorinţă a regăsirii duhovniceşti în bucuria Duhului Sfânt. Treaptă cu treaptă, dezlegându-se din robia păcatului şi ridicându-se drept în lupta cu ispitele, nevoitorul ajunge să-şi împodobească viaţa cu neîncetata rugăciune, împletind laolaltă mucenicia şi sfinţenia.
Realităţile perene ale vieţii bisericeşti s-au rânduit întotdeauna după capacitatea şi posibilităţile noastre duhovniceşti. Există o creştere şi o descreştere lăuntrică, o înmulţire, dar și o secătuire a capacităţilor noastre sufleteşti. Pentru fiecare treaptă a unei vieţi cu adevărat trăite în credinţă, rugăciunea ocupă un loc esenţial. Valoarea ei rămâne incontestabil intrinsecă, fiindu-i proprie şi familiară doar omului duhovnicesc.
Adevăratul rugător nu se mai socoteşte pentru lumea aceasta, ci pentru o altfel de viaţă, pentru o existenţă plină de duh şi adevăr. Este nevoie însă de „multă trezvie, ca să nu fim furaţi de minciună”, spune avva Dorotei de Gaza, pentru a înmulţi în chip desăvârşit această stare. Cu alte cuvinte, îndemnul Sfântului Apostol Pavel, „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17), are o valoare şi o dimensiune comunitară. Trezvia rugăciunii personale nu rămâne nici pe departe singularizată, ci se împarte şi la alţii pentru ca astfel să dobândească cu adevărat valoare şi folos. „Chiar când zic Doamne miluieşte la singular, mă gândesc la păcatele mele care nu s-au săvârşit într-o izolare individuală, ci faţă de alţii, influenţându-i şi pe ei la păcat, sau într-o legătură cu alţii. Deci mă rog mai mult sau mai puţin implicit şi pentru ei, când mă rog pentru iertarea mea. Dumnezeu nu mă primeşte la El lipsit de iubirea faţă de ceilalţi, deci nerugându-mă şi pentru alţii. Rugăciunea pentru altul e una din formele în care se manifestă răspunderea unuia pentru altul” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. XI, 1990, p. 364, nota 514).
Pentru a vorbi despre valoarea sacramentală a rugăciunii trebuie avută în vedere în primul rând dimensiunea ei liturgică. Dacă ne referim în mod punctual la perioada Postului Mare, rânduiala bisericească tinde să fie înţeleasă în mod formal ca împlinire a unui set de necesităţi, în mai mare parte formulate de manieră negativă. În fiecare dintre acestea regăsim cel mai adesea îndemnuri şi recomandări la „abstinenţă” şi „înfrânare”, precum şi specificitatea împlinirii numeroaselor prescripţii liturgice. Cu toate acestea, dimensiunea sacramentală în care se încadrează rugăciunea valorificată liturgic ne transpune paradoxal în bucuria unei „tristeţi luminoase”. „Chiar şi un om care are cunoştinţe limitate despre rugăciune, când intră într-o biserică, în timpul unei slujbe din Post, înţelege aproape imediat, sunt sigur, ce semnificaţie are această contradictorie expresie. Pe de o parte, o atmosferă de tristeţe domină slujba: veşmintele sunt de culoare închisă, slujbele sunt mai lungi decât de obicei şi mai monotone, aproape nu există mişcare. Citire şi cântare alternativă şi nimic nu pare că se întâmplă. La intervale regulate de timp, preotul iese din altar şi citeşte mereu aceeaşi scurtă rugăciune, şi toată comunitatea punctează fiecare cerere a acestei rugăciuni prin închinăciuni. Astfel, pentru o vreme îndelungată, stăm în această monotonie, în această tainică tristeţe” (Alexander Schmemann, Postul Mare. Paşi spre Înviere, Bucureşti, 2013, pp. 58-59).
Sfinţirea omului prin rugăciune şi har dumnezeiesc
În această atmosferă de taină, rugătorul transformă treptat tristeţea liturgică în bucurie duhovnicească. Se intră astfel într-o stare de contemplaţie, încălzită şi luminată de harul Duhului Sfânt. „Iubirea Domnului - zice Sfântul Siluan Athonitul - nu poate fi cunoscută decât prin Duhul Sfânt. Contemplând zidirea, un om bun şi care are o conştiinţă curată cunoaşte pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi aceasta e o lucrare a harului, deşi încă slabă; lipsită de har, mintea noastră nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, ci este neîncetat atrasă spre cele pământeşti, spre bogăţii, spre slavă, spre plăceri” (Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Sibiu, 1994, p. 123).
Prin puterea harului dumnezeiesc, rugăciunea devine metanoia, adică preia capacitatea de transformare şi sfinţire a firii umane: „Am văzut oameni venind în mănăstire cu feţele desfigurate şi urâţite de patimi dar care, prin pocăinţă şi prin viaţă de rugăciune, s-au schimbat şi au ajuns plăcute la vedere... Astfel, păcatul desfigurează pe om, dar harul îl face frumos” (ibidem, pp. 151-152).
Mucenicia mărturisirii rugătoare
În forma ei cea mai simplă, rugăciunea înseamnă mucenicie şi jertfă. Ceasuri întregi de nevoinţă şi lacrimi, metanii nenumărate, osteneli duhovniceşti şi posturi aspre, nopţi întregi jertfite la lumina de candelă şi neîncetate strigări de „Doamne miluieşte!”, iată prin urmare o dimensiune mucenicească a rugăciunii. Mai mult, plină de conţinut anamnetic, rugăciunea liturgică a preluat foarte mult din exemplificările primelor martirologii creştine. În această „tristeţe luminoasă”, aşa cum o numea părintele Schmemann, nevoitorul pătrunde cu ochii duhovniceşti dincolo de dvera postului, contemplând faptele minunate de martiriu şi mărturisire ale sfinţilor mucenici. „Ca altar şi jertfă, şi preot, mucenicul seamănă cu rugul cel minunat, care ardea şi nu se mistuia. Minunea se datorează harului dumnezeiesc, care este prezent şi îl unge pe luptător, care este aprins în inima sa de focul cel mare al iubirii de Hristos. Teologia imnografiei bisericeşti vede jertfa mucenicului ca pe o ofrandă liturgică” (arhim. Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei (teologia martiriului), Bucureşti, 2016, p. 195).
Cu această pregătire de rugăciune, sfinţenie şi mucenicie ajungem la primirea desăvârşită a întâlnirii cu Hristos Euharistic. Ca sursă a existenţei noastre, în Sfânta Euharistie găsim necesitatea dinamică a unei permanentizări liturgice, îndreptată necondiţionat „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. „Toate acestea, să fim siguri - mai spune părintele Alexander Schmemann - nu se vor întâmpla peste noapte. Vor lua mult timp, mult efort şi multă răbdare” (Alexander Schmemann, Postul Mare, p. 220).