De la suferinţă la boală şi dincolo de ea...

Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacob, ruda Domnului, cuprinde mai multe învăţături şi poveţe duhovniceşti, cu adânc substrat teologic. În ultimul capitol al lucrării sale (5, 12-20), primul episcop creştin al Ierusalimului ne vorbeşte despre jurământ, rugăciunea unuia pentru altul sau despre ungerea cea tămăduitoare a preoţilor, conturând în mod magistral principalele coordonate ale legăturii omului cu Dumnezeu.

Sfântul Apostol Iacob consemnează în Epistola sa sobornicească o serie de sfaturi succinte creionate în scopul raportării omului la Creatorul său. Prima povaţă se îndreaptă către cei care, prinşi de vâltoarea obişnuinţei, făceau jurământ pe numele lui Dumnezeu: „Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată” (v. 12). Pentru a eradica acest obicei, de altfel, prezent şi în zilele noastre, Sfântul Chiril al Alexandriei arăta odinioară că „mărturia vieţii tale este cu mult mai puternică decât orice jurământ”. Pe de altă parte, „un jurământ nu foloseşte la nimic pentru a spune da sau nu” (cf. Sf. Ioan Gură de Aur), rămânând în consecinţă în tentaţia de a „genera situaţii complicate, cum a fost şi cazul lui Irod” (cf. Beda Venerabilul). Prin cuvintele „să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ”, Apostolul vrea să arate că nu trebuie să conferim creaţiei o valoare mai mare decât aceea pe care în fapt o posedă, pentru a nu ajunge într-un final şi în mod greşit „la îndumnezeirea ei” (fetişism). „Mărturia propriei noastre vieţi” - spune Sfântul Chiril al Alexandriei - „să ne fie mai tare decât jurământul şi dacă cineva, nelămurit din pricina faptelor tale, îţi va cere să faci jurământ, la tine ceea ce este da să-ţi fie ţie da şi ceea ce este nu să-ţi fie nu, în loc să faci altfel de făgăduinţă. Iacov doreşte ca în nici un fel să ne jurăm pe cer sau pe pământ: nedorind să conferim creaţiei o valoare mai mare decât aceea pe care o are, îndumnezeind-o. Prin urmare, cei care se jură împlinesc acest jurământ pentru lucruri mai mari decât dânşii, după cum spune Apostolul (cf. Evr. 6, 13)” (Sf. Chiril al Alexandriei, în La Bibblia commentata dai Padri. Nuovo Testamento 11: Giacomo, 1-2 Pietro, 1-3 Giovanni, Giuda, Cita Nuova, Roma 2005, p. 93).

Remedii pentru suferinţă

Cea mai simplă soluţie a acestui impas existenţial este de fiecare dată rugăciunea: „Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi” (v. 13). Rugăciunea este asimilată astfel celui mai firesc remediu pe care omul îl are la îndemână „şi la bine, şi la greu”. Este singura formă de reabilitare sufletească prin care omul descumpănit poate învinge deznădejdea. Cu alte cuvinte, îndemnul Sfântului Apostol Iacov lămureşte dilema terapeutico-psihologică a omului contemporan, care trebuie să pună pe primul loc în reabilitarea sa „rugăciunea”. „După ce Iacov le-a interzis păstoriţilor săi să se plângă unul către altul pentru suferinţele lor (cf. v. 9), acum iată că merge mai departe, învăţându-i pe fiecare cum să se comporte în această situaţie. Dacă cineva a suferit vreo nenorocire, sau dacă a avut vreo întâmplare prin care s-a întristat, trebuie să meargă la biserică, să se aşeze în genunchi şi să-L roage pe Dumnezeu să împlinească cererea lui în aşa fel încât deznădejdea acestei lumi, care duce la moarte, să nu se atingă de dânsul” (Beda Venerabilul, Comentariu la Epistola lui Iacov, în La Bibblia commentata dai Padri, p. 93). Sfântul Apostol Iacov ne învaţă astfel că omul deznădăjduit şi aflat în orice fel de suferinţă sufletească (suferinţa fiind asimilată în mod evident deznădejdii) este dator să sporească rugăciunea şi să „cânte psalmii”. Avem aici o autentică „prescripţie duhovnicească”, atât de actuală şi de necesară vindecării apăsărilor omului contemporan.

Pentru următoarea etapă taumaturgică, atribuită deja „omului bolnav”, Sfântul Apostol Iacov se exemplifică prin sfaturi directe şi practice, desprinse din experienţa şi lucrarea liturgică a Bisericii: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului” (v. 14). Apostolul ne poartă cu o treaptă mai departe de „suferinţă”, amintind în mod explicit de „boală”, ca şi consecinţă iminentă a păcatului. Remediul devine în acest sens unul practic, o intervenţie directă a Bisericii în ajutorul celui înlănţuit în neputinţa psihosomatică. „Această neputinţă se trage din păcat. Dacă cineva este îngreunat de gânduri, se poate ruga singur pentru sine însuşi; însă dacă a săvârşit un păcat, cere în mod expres rugăciunea Bisericii. Această practică, pe care o acceptăm, a fost împlinită până astăzi, harul milostivirii lui Dumnezeu fiind simbolizat de undelemnul sfinţit” (Ilarie de Arles, Tratat introductiv la Epistola Sfântului Iacov, în La Bibblia commentata dai Padri, p. 94).

Leacul tămăduitor pentru această „boală” a omului căzut în păcat se compensează integral în mişcarea liturgică a Bisericii: „Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (v. 15). În felul acesta, „rugăciunea credinţei” se manifestă ca şi consens al întregii Bisericii, după cum spune Însuşi Domnul: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (In. 5, 23). Pentru a evita orice fel de neînţelegere, prin aceste cuvinte Apostolul se referă expres la „persoana bolnavă, trupeşte şi sufleteşte”, învăţând să fie chemaţi „presbiteri, după măsura gravităţii bolii de care suferă cel bolnav. El nu învaţă să fie chemaţi cei mai tineri membri ai Bisericii, aceştia având puţină experienţă în asemenea cazuri, existând totodată riscul să spună sau să facă ceva cu mult mai grav decât situaţia dată. Citim în Noul Testament că Apostolii împlineau acest fel de ascultare, practică menţinută în Biserica Primară, ca preoţii să-l ungă pe bolnav cu untdelemn sfinţit şi să se roage pentru vindecarea lui” (Beda Venerabilul, Comentariu la Epistola lui Iacov).

Rugăciunea stăruitoare a dreptului

O altă temă importantă a acestei Epistole, desprinsă din acelaşi context taumaturgic, este cu siguranţă cea a „mărturisirii păcatelor”. Comparativ versetului 9 („Nu vă plângeţi, fraţilor, unul împotriva celuilalt, ca să nu fiţi judecaţi; iată judecătorul stă înaintea uşilor”), de data aceasta mesajul Apostolului este mult mai direct: „Mărturi­siţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (v. 16). Cu alte cuvinte, avem înainte o trecere de la „judecata păcătoasă” la „judecata virtuoasă”, întărită de grija frăţească pentru cel rănit de boala păcatului. Fericitul Augustin spune astfel că „fiecare doreşte să rămână nepedepsit în casa altuia pentru o vină pe care el ar fi pedepsit-o dacă ar fi găsit-o în casa sa ... dincolo de toate acestea noi toţi vom fi judecaţi, nu după dreptatea noastră, ci după mila pe care am arătat-o” (Augustin, Scrisoarea 153, 4, 10). În această formă de manifestare existenţială, Dumnezeu trece dincolo de abordarea juridică a omului şi Se descoperă ca „Medicament al nemuririi” prin „rugăciunea stăruitoare a dreptului”. Sfântul Dionisie Areopagitul ne arată că „tradiţiile adevărate ale oracolelor ne învaţă că până şi rugăciunile drepţilor, pe tot cuprinsul vieţii pământeşti şi cu atât mai mult după moarte, aduc bucurie numai acelor care se fac vrednici de rugăciunile sfinte” (Ierarhia bisericească, 7, 3, 6).