Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Demnitatea şi valoarea morală a căsătoriei

Demnitatea şi valoarea morală a căsătoriei

Un articol de: Augustin Păunoiu - 15 Iun, 2011

Demnitatea şi valoarea morală a căsătoriei au fost unele dintre problemele fundamentale abordate de Fericitul Augustin în controversele doctrinare avute fie cu maniheii, fie cu adepţii lui Pelagiu. Căsătoria nu constituie pentru Fericitul Augustin un obstacol în viaţa religioasă a celor care o contractă. Desăvârşirea morală va fi cu atât mai înaltă, cu cât fidelitatea şi castitatea conjugate vor fi mai respectate. Dezbaterea pe tema căsătoriei a făcut obiectul mai multor lucrări şi predici în care episcopul african şi-a propus ca scop principal reabilitarea ei şi a valorii morale a acesteia.

Fondul sistemului maniheic respingea căsătoria, ca şi rezultatul acesteia, naşterea de copii, ca pe ceva diabolic, socotind-o "culmea nelegiuirii". De aceea, maniheii se străduiau să combată în discursurile şi scrierile lor învăţătura creştină şi să inculce discipolilor lor concepţiile maniheice cu toate consecinţele lor degradante. Principiul fundamental al ereticului Manes era dualismul. Acesta presupunea existenţa a două elemente sau principii diferite şi opuse, ambele având existenţă veşnică. Acest sistem era centrat, asemenea altor concepţii eretice mai vechi, pe existenţa a doi poli necreaţi, binele şi răul, care sunt în permanentă luptă.

Răul, revoltându-se împotriva binelui (Dumnezeu), a fost oprit în acţiunea lui de distrugere de o forţă desprinsă din Dumnezeu, adică din bine. Această forţă a fost absorbită de rău, reuşind să stopeze şi să atenueze violenţa extremă a răului, împiedicând astfel natura divină de pervertirea totală.

Pentru Manes, actul procreării umane reprezintă "culmea nelegiuirii"

Dumnezeu, conform doctrinei maniheice, a trebuit să sacrifice o parte din fiinţa Sa, lăsând-o să lupte pentru a asigura un repaus veşnic locuitorilor luminii.

Lumea apare ca făcută de Dumnezeu din acest amestec al elementului divin cu spiritul rău din univers. Există cinci elemente care aparţin celui rău: aburul, întunericul, focul, apa şi vântul. Oamenii au fost născuţi în tenebre. Adam şi Eva nu au fost creaţi de Dumnezeu, ci de "stăpânitorul acestei lumi", care i-a înzestrat cu tot ceea ce el şi tenebrele absorbiseră din Dumnezeu, pentru a deţine în continuare puterea binelui.

Există deci, potrivit învăţăturii lui Manes, în cosmos şi în fiecare fiinţă, om sau animal, o parte din fiinţa lui Dumnezeu prizonieră, încătuşată în materie, căutând eliberarea de tot ceea ce aparţine răului şi care o apasă, o sugrumă.

Elementul bun din om încearcă întoarcerea la locul de unde s-a desprins odinioară, tărâmul luminii, fiinţa lui Dumnezeu.

De aceea, cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii în morala maniheică constă nu doar în evitarea ca aceste "lanţuri" care ţintuiesc elementul divin din om să se înmulţească şi să se strângă mai mult, ci în distrugerea acestor legături pentru a putea elibera ceea ce omul are dumnezeiesc în firea sa. Or, nimic nu se opune mai mult acestei mişcări decât actul procreării umane, fiindcă omul, cel care ascunde în trupul lui acel element divin, îl transmite prin actul conjugal tuturor descendenţilor lui.

Concluzia este una: mariajul, unirea sexelor şi naşterea de copii sunt o greşeală, un act nepermis şi păcătos.

Unirea conjugală este creaţia diavolului, cum sunt Adam şi Eva. Orice legătură trupească între soţi este asimilată desfrânării. Pentru aceea, morala maniheică condamnă naşterea de copii. Maniheii se împărţeau şi ei în două clase: din prima făceau parte cei aleşi, care se mai numeau şi desăvârşiţi, iar în a doua intrau auditorii.

Numai auditorilor le era permisă căsătoria. Cei desăvârşiţi îi instruiau pe aceştia în preceptele învăţăturii lui Manes şi îi îndemnau să evite pe orice căi procrearea, îngăduindu-le însă toate plăcerile vieţii conjugale.

Chiar Fericitul Augustin face adeseori remarca: maniheii nu dezaprobă de fapt nici căsătoria, nici unirea între soţi, ci naşterea de copii. Nu mariajul în sine îl neagă şi condamnă, ci, în primul rând, consecinţele naturale ale acestuia.

Hristos confirmă că nunta este un bun moral

Episcopul african face mai întâi o distincţie netă între demnitatea căsătoriei şi valoarea acesteia în sine, pe de o parte, şi abuzurile, lipsa înfrânării, care există între soţi într-un mariaj, pe de altă parte.

Căsătoria reprezintă un mod de viaţă fundamentat pe porunca lui Dumnezeu, având un cadru şi un scop proprii, lăsate de Dumnezeu însuşi şi pe care chiar firea umană le indică. Nimeni nu-i poate schimba principiile după care aceasta există, nici nu poate fi adăugat un alt scop decât cel pe care Dumnezeu l-a dorit. Orice unire între bărbat şi femeie care nu are în vedere aceste elemente se depărtează de ceea ce se numeşte cu adevărat căsnicie.

Demnitatea morală a căsătoriei vine din propria sa natură. Dacă soţii pot murdări viaţa lor matrimonială cu lipsa lor de înfrânare, cu abuzuri sau cu păcate, dorinţele lor nelimitate pot fi socotite ca încălcări ale poruncilor divine; căsătoria lor poate deveni pentru ei doar o sursă de a-şi procura plăceri şi de a şi le satisface, sau un paravan pentru a scăpa de primejdia desfrânării, totuşi căsătoria nu va fi în sine un păcat. Ea deţine totdeauna o bunătate morală proprie, care rămâne mereu intangibilă.

De aceea, nu poate exista comparaţie între legătura conjugală din cadrul căsătoriei şi relaţia trupească liberă între două persoane.

Mariajul şi desfrânarea nu sunt două rele, dintre care unul mai grav decât celălalt.

Dacă ar fi aşa, Hristos n-ar fi interzis bărbatului să se despartă de femeia sa. Cu excepţia adulterului, nici nu ar fi participat la nunta din Cana Galileii, unde a fost invitat. Prin porunca dată de El şi prin minunea săvârşită la Cana, Hristos confirmă că nunta şi căsătoria sunt un bun moral.

Apostolul Pavel este mai explicit când spune: "Dacă cineva trebuie să facă aşa, facă ce voieşte. Nu păcătuieşte, căsătorească-se" (I Cor. 7, 36). Este deci imposibil a conchide că mariajul este un păcat sau că el nu ar fi permis.

"Cei ce situează căsătoria pe aceeaşi treaptă cu adulterul au închis ochii în faţa luminii Scripturilor şi au tăgăduit vocea înţelepciunii dumnezeieşti. Noi, conform credinţei în adevărul inspirat şi în sfânta învăţătură, susţinem: căsătoria nu este deloc un păcat, ci un bine veritabil, deşi inferior altora", subliniază episcopul Hipponei.

Căsătoria este un bine destinat prin natura sa să caute un bine mai înalt. Care ar fi cauzele pentru care căsătoria este bună prin sine şi prin ce putem recunoaşte valoarea morală pozitivă a acesteia?

Fericitul Augustin ne dă răspunsul în multe locuri şi totdeauna în termeni aleşi: naşterea de copii, fidelitatea conjugală şi taina pe care o reprezintă unirea celor doi soţi în cadrul cuplului, descoperind în celălalt darul făcut de Dumnezeu.

Căsătorie şi celibat

Starea de feciorie luată strict într-un cadru fizic nu are pentru Augustin o valoare morală însemnată, dacă ea nu este însufleţită de credinţa şi iubirea arzătoare. Statutul căsătorit sau necăsătorit nici nu scade, nici nu sporeşte virtuţile personale în mod direct.

Pentru episcopul african, integritatea conştiinţei personale este unicul element care conduce la sfinţenie. "Smerenia căsătoriei este preferabilă orgoliului virginităţii". Cu toate acestea nu putem spune că fecioria/celibatul nu sunt preferabile căsătoriei. Nu trebuie însă să confundăm un mod de viaţă în care sfinţenia este posibilă cu virtutea persoanelor care împărtăşesc acest mod de viaţă. Poţi fi sfânt în căsătorie şi pervers în celibat, la fel cum o soţie poate fi neînfrânată şi mândră, iar o fecioară poate fi castă, smerită şi plină de iubire. Mariajul şi celibatul sunt două moduri de viaţă absolut compatibile cu sfinţenia, dar al doilea o favorizează mai mult decât cea dintâi.

Şi aceasta, conform Apostolului Pavel, pentru care cei căsătoriţi pot fi sfinţi cu trupul şi cu sufletul, căsătoria neconstituind pentru ei o dezonoare, nici o barieră de netrecut spre desăvârşire. Totuşi, cei căsătoriţi vor găsi în grijile şi datoriile obişnuite, inerente vieţii conjugale, destule necazuri de care cei necăsătoriţi

sunt cumva scutiţi.