Despre rugăciune, din perspectiva ştiinţelor sociale

Marcel Mauss (1872-1950) a fost unul dintre cei mai mari şi mai cunoscuţi sociologi şi etnologi francezi, considerat a fi chiar unul dintre părinţii etno-antropologiei, aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Este autorul, printre altele, al cunoscutului „Eseu despre Dar” (1925), un text clasic despre formele şi natura schimburilor din socieţătile umane, dar şi a ceea ce denumim, generic, fapte sociale totale, cum ar fi pelerinajele, de pildă. În anul 1909, pe când era la începutul carierei sale ştiinţifice şi academice, Mauss începe să scrie, dar fără a o publica vreodată, una dintre cele mai complexe lucrări ale sale, intitulată „La Prière” (Rugăciunea).

Din motive necunoscute până astăzi, lucrarea a rămas nefinalizată. Ea porneşte de la o întrebare (aparent) simplă, dar de o mare profunzime şi dificultate: ce mijloace, ce căi are la dispoziţie omul, fiinţă umană, pentru a putea comunica cu Divinitatea? Răspunsul este, cum v-aţi dat seama imediat, rugăciunea. Rândurile care urmează reprezintă o sinteză a ideilor şi gândirii antropologului francez, dublate de propriile mele reflecţii şi adăugiri.

Aşadar, rugăciunea este una dintre cele mai importante forme de expresie a religiilor lumii, de o enormă bogăţie şi complexitate, familiară şi, în acelaşi timp, greu de pătruns, tainică. Greu de ajuns la „miezul” ei, la propriu şi la figurat. Paradoxal, din punctul de vedere al ştiinţelor sociale, rugăciunea, actul de a ne ruga, rămâne în continuare destul de puţin cunoscută şi studiată. Ea are mai multe caracteristici universale: este suplă, adaptabilă multor cerinţe existenţiale. Se exprimă în forme foarte simple sau, din contră, extrem de elaborate. Are forme fixe, prestabilite sau, dimpotrivă, este foarte spontană, foarte liberă.

Rolurile sociale ale rugăciunii sunt multiple, la rândul lor. Rugăciunea poate fi un act de credinţă, manifestarea unei cereri, pact sau alianţă. Mai avem rugăciunea sub formă de laude şi osanale sau rugăciunea ca formă de „contract” puternic cu divinul. Ce este sigur, ne spune Mauss, este că rugăciunea este întâlnită în toate sferele sociale şi în toate momentele vieţii religioase. Când se „roagă” (cu ghilimele) cei care nu ştiu sau nu pot să se roage, de obicei? În timpul marilor rituri de trecere, al marilor praguri ale vieţii care sunt nunţile, botezurile, înmormântările. Numai că atunci actul rugăciunii, rugăciunea în sine este „monitorizată” şi condusă sacerdotal. În fine, rugăciunea este un puternic factor de producţie, de avans economic, datorită eficacităţii deosebite pe care o adaugă muncii. Cel mai bun exemplu din toate timpurile este mănăstirea. Împletirea actului de a munci cu rugăciunea i-a ajutat din cele mai vechi timpuri pe călugări să spiritualizeze actul dificil şi obositor al muncii cu plăcerea şi „uşurarea” adusă de rugăciune, să obţină o eficienţă deosebită a ritmului şi timpului petrecut în muncă şi rugăciune, repet. În primele secole ale creştinismului, asistăm la atitudini contradictorii faţă de muncă. Munca grea, epuizantă era apanajul sclavilor, al celor foarte săraci, dar monahismul reabilitează munca, o înnobilează. Călugărul lucrează pentru a-şi câştiga existenţa, dar şi pentru a se distrage acediei, demonului plictiselii şi deznădejdii. Fără a dezvolta prea mult aici, sunt şi autori care acreditează teza că productivitatea, eficienţa modelului monastic au condus la progresul ştiinţei, la naşterea spiritului capitalist, în sensul celui teoretizat şi descris de Max Weber în celebrul său eseu „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” - prea puţin citit şi încă şi mai puţin înţeles pe deplin, din păcate.

Cum studiezi rugăciunea?

Revenind, ne întrebăm cum studiezi rugăciunea, cu ce metode? O întrebare dificilă. Motivul, spune Mauss, stă tocmai în statutul cuvântului pe care-l adresăm lui Dumnezeu, care este extrem de delicat, greu de pătruns raţional. Este vorba de un schimb de gânduri, de un amalgam de comunicare, fragmente de simţire? Formele exterioare de manifestare a rugăciunii (ritualul, materializări ale rugăciunii, „instrumente de rugăciune”, cum ar fi metanierele, de exemplu) pot fi cunoscute material, clasate etnografic, dar nu şi rugăciunea în sine. Rugăciunea fiind un „ritual asociat cu o credinţă profundă”, potrivit definiţiei lui Marcel Mauss, este mai uşor de perceput, de „fotografiat” în dimensiunea sa materială sau rituală decât în abisul credo-ului, al profesiunii de credinţă. Un alt aspect paradoxal al rugăciunii este acela că ea se produce individual, în interiorul fiinţei, dar are o existenţă socială în exteriorul acesteia, în sfera ritualului religios. Să luăm exemplul celebrei rugăciuni a inimii, atât de cunoscută şi de practicată în Ortodoxie. Ceva mai intim şi mai interior decât atât nu poate exista! Cu toate acestea, există o „materializare” a ei, în exterior: s-au scris tomuri întregi care-i sunt dedicate, avem cărţi de evocări şi amintiri cu celebri practicanţi ai acesteia etc. Iar rugăciunea inimii continuă să rămână, din fericire, aş spune eu, o mare necunoscută, un har, şi nu rezultatul unei „tehnologii” spirituale.

O definiţie „socială” a rugăciunii?

Putem furniza deci o definiţie „socială” a rugăciunii? Avertismentul lui Marcel Mauss este foarte clar, aici: a defini înseamnă a clasa, a situa rugăciunea printre alte noţiuni, considerând-o aşezată, rezolvată, înţeleasă. Or, suntem departe de această stare de fapt. Cu toate acestea, logica sa este următoarea. Rugăciunea este unul dintre ritualurile observabile ale unei religii. Ritualurile sunt acte ce se produc, se „performează”, se întâmplă într-o perioadă de timp şi de spaţiu, sunt acte religioase. Iar actele religioase, la rândul lor, sunt colective, adaptate şi performate de o comunitate, şi in­di­viduale, cum ar fi ascetismul ri­guros, personal. Ce au însă în comun actele religioase colective şi individuale? Se produc pentru a cere ajutorul divinităţii, sunt impregnate de eficacitate spirituală, în sensul invocării şi obţinerii puterii divine. Atenţie, poate că trebuie să repet acest aspect, Mauss se referă la ansamblul religiilor monoteiste, nu doar la creştinism. Iar o posibilă definiţie a rugăciunii ar fi, în acest caz, că rugăciunea este un act tradiţional eficace, cu rezultate, ce se referă la lumea sacrului.

Pornind de la această definiţie de bază, autorul împarte rugăciunile în două categorii: rugăciunile zise „manuale”, implicând mişcări repetitive, gesturi, deplasări ale corpului, o anumită cinetică a corpului şi a gestului, o dramaturgie şi o emoţie vizibilă. A bate metanii (mătănii) mari cred că ar fi exemplul cel mai ilustrativ din lumea ortodoxă pentru a ilustra această idee. A doua categorie a fost denumită „rugăciunea orală”, rostită, individual sau colectiv. Frontierele, diferenţele dintre riturile zise „manuale” şi cele „orale” nu sunt însă foarte clare, bine delimitate, diferă de la caz la caz.

Fragment din intervenţia autorului, intitulată „Între efort şi aport. Rugăciu­ne şi muncă în mănăstire”, susţinută în cadrul Simpozionului interna­ţional Importanţa Rugăciunii în viaţa eclezială şi personală a credincioşilor, Patriarhia Română, 9-13 octombrie 2022.