Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Discursul final rostit de împăratul Constantin

Discursul final rostit de împăratul Constantin

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 25 Sep, 2013

Încheierea lucrărilor Primului Sinod Ecumenic din istoria Bisericii s-a făcut în mod paşnic, atât împăratul, cât şi episcopii prezenţi luându-şi rămas-bun în cele mai cordiale relaţii. Cu toate acestea, în discursul de final, Sfântul Constantin cel Mare a ţinut să precizeze câteva aspecte funda­men­tale ce trebuiau respectate pe viitor, astfel încât roadele lucrărilor sinodale să nu fie pierdute. Ne vom concentra în cele ce urmează asupra mesajului în cauză.

Pentru a putea ana­liza discursul îm­pă­ratului Constantin cel Mare, suntem nevoiţi să apelăm din nou la biografia sa realizată de Eusebiu de Cezareea. Cu privire la în­cheierea lucrărilor sinodale, acesta ne precizează urmă­toa­re­le: „Cele hotărâte îm­preună au fost pe dată întărite printr-un act semnat de fiecare (epis­cop). După încheierea lu­cră­rilor, împăratul a descris sino­dul drept cea de-a doua iz­bândă purtată de el asupra vrăj­ma­şului Bisericii şi a hotărât sărbătorirea evenimentului spre slava lui Dumnezeu“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, trad. Radu Alexandrescu, în col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 131). Acordul episcopilor şi armonia învă­ţăturii lor sunt subliniate în acest scurt pasaj, dar, ca un adevărat semi-arian şi bun prieten cu Eusebiu de Nicomidia, principalul sus­ţinător al ereziei ariene, Eusebiu de Cezareea, nu ne spune absolut nimic despre decizia sinodală cu privire la con­damnarea în cauză a în­vă­ţăturii greşite. Acest fapt rezultă cu uşurinţă şi din analiza atentă a discursului împă­ratului Constan­tin cel Mare rostit cu oca­zia încheierii lucrărilor Sino­dului Ecumenic de la Niceea. Doar partea introductivă a alocuţiunii conţine u­ne­­le referiri vagi la neîn­ţe­le­ge­ri­le privind credinţa adevărată, în timp ce cuprinsul şi încheierea sunt dedicate exclusiv problemei stabilirii corecte a datei Paştilor. Considerăm că singura expli­ca­ţie constă într-o manevrare abi­lă de către Eusebiu a ade­vă­ra­tu­lui discurs, prezentat într-o ma­ni­eră care evită explicit men­ţi­o­na­rea crizei ariene şi condam­na­rea ereziei de către episcopii prezenţi la Sinod. Iată debutul discursului: „Încredin­ţându-mă eu (Constantin cel Mare, n.r.) din fericita întor­să­tură pe care au luat-o lucrurile la noi cât bine se poate ascunde în puterea lui Dumnezeu, socotit-am că cea mai frumoasă ţintă pe care mi-aş putea pune-o în viaţă ar fi să fac aşa încât fericitele mul­ţimi intrate în Biserica univer­sa­lă să poarte în ele o singură cre­dinţă, o dragoste neîntinată, pre­c­um şi cuvioşia cea într-un sin­gur gând în faţa lui Dum­nezeu, stăpânul nostru, al tuturor“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, p. 132), Eusebiu prezintă într-o manieră generală ade­văratul scop al întrunirii episcopilor la Sinodul Ecumenic de la Niceea. Astfel, ni se vorbeşte despre o credinţă unică pe care mulţimile care intraseră în Biserică trebuia să o îm­părtăşească, atribuind ade­văratul motiv unei catehizări „universale“. El exclude explicit erezia ariană din discuţie, în acest mod folosindu-se de motivul unităţii, atât de drag împăratului Constantin cel Mare şi pe care acesta îl utiliza din belşug în corespondenţa sa cu episcopii şi teologii ortodocşi ai vremii.

Convocarea episcopilor doar pentru un simplu acord?

În continuare, se spun următoarele: „Dar întrucât în această privinţă nu se putea ajunge la o rostuire nepărtinitoare şi nestrămutată altfel decât prin convocarea tuturor - sau măcar a majorităţii - epis­co­pilor şi prin amănunţita cer­ce­tare a fiecăruia în legătură cu articolele preasfintei voastre credinţe, voi n-aţi pregetat a vă aduna - ba încă a veni în nu­măr cât mai mare (voi adău­ga aici că am fost eu însumi de faţă, ca şi cum aş fi făcut parte din cinul vostru; de ce să o tăgăduiesc de vreme ce faptul de a mă fi pus, alături de voi, în slujba aceluiaşi scop, îmi face atâta bucurie?)“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, p. 132). Eusebiu de Cezareea modifică din nou unghiul de atac al discursului. Sinodul este prezentat drept o întrunire la care fiecare episcop trebuia să fie cercetat în legătură cu articolele preasfintei credinţe. Aşadar, voalat ni se precizează că a existat o problemă de cre­dinţă care trebuia soluţionată, dar nu ni se spune în ce a constat aceasta şi cât de importantă a fost. Introducerea discursului se încheie cu ur­mă­toarele cuvinte: „Aşa, lucrurile au fost cercetate cu cea mai mare luare-aminte, toate, până ce - în duh de înţelegere şi unire - a ieşit la lumină şi cu­ge­tul cel plăcut lui Dumnezeu, pretutindeni veghetorul, şi până nu le-au mai rămas, dihoniei şi îndoielii într-ale cre­dinţei, nici cea mai mică urmă de loc“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, p. 132). În tot discursul în cauză nu regăsim termenul de erezie, nici pe cel de aria­nism. Ni se precizează la modul general că era necesară o mărturisire a credinţei ortodoxe şi că s-a ajuns la o armonie desăvârşită în cadrul lucrărilor sinodale. Discursul se îndreaptă apoi exclusiv asupra stabilirii datei pascale.

Este textul autentic sau nu?

În mod clar nu putem vorbi despre o lipsă totală de autenticitate. Textul a fost scris de Sfântul Constantin cel Mare, dar pretutindeni se vede influenţa lui Eusebiu de Ceza­reea şi a lui Eusebiu de Ni­comidia. Personal, consider că discursul nu a fost rostit în această formă, ci a fost uşor modificat, atât prin reformularea unor aspecte introductive (ne vine greu să credem că Sfântul Con­stantin cel Mare nu ar fi menţionat deloc aria­nismul drept problemă principală discutată în cadrul lucrărilor sino­dale şi nu ar fi cerut în mod expres eradicarea ei), cât şi prin adăugarea a două sau trei paragrafe pri­vind argumentele principale în favoarea stabilirii unei date comune a sărbătoririi Paştilor. De vreme ce lucrarea în cauză nu este varianta finală pe care dorea Eusebiu să o pu­blice şi ţinând cont că el a trăit încă trei ani după moartea Sfân­tului Constantin cel Mare, până în anul 340, suntem convinşi că multe pasaje au fost mo­dificate într-o oarecare mă­sură, iar discursul analizat anterior se numără printre ele. Aşa­dar, nu putem atribui îm­pă­ratului Constantin lipsa de precizie în privinţa arianismului pe care o regăsim în discursul final rostit la încheierea lu­crărilor Primului Sinod Ecu­menic. O putem atribui însă încercării de falsificare a realităţii istorice întreprinse de Eusebiu de Cezareea, care dorea astfel să susţină în continuare o imagine coruptă a ine­xistenţei arianismului ca erezie. Adesea, suntem nevoiţi să trecem dincolo de mărtu­riile istorice pentru a putea ve­dea adevărul, iar în acest caz avem de-a face cu o sursă a cărei cre­dibilitate trebuie pri­vită cu multă prudenţă şi cu o acrivie deosebită. În mate­rialul ur­mător vom discuta stabilirea datei de prăznuire a Paştilor efectuată în cadrul lucrărilor sinodale şi importanţa pe care o acordă acestui eveniment Sfân­tul Constantin cel Mare. Din episodul de astăzi trebuie să reţinem un principiu-cheie: atât timp cât cuvintele unei persoane nu sunt scrise cu propria ei mână, biograful poate ajunge să mis­tifice anumite aspecte cu bună- ştiinţă, în special în cazul personajelor semnificative ale istoriei. De aceea, în faţa unui text de acest gen, să cercetăm mai întâi sinceritatea biografului, pentru a nu cădea în capcana primirii unei imagini greşite, aşa cum au păţit foarte mulţi istorici occidentali în privinţa Sfântului Constantin cel Mare.