„Docendo discimus” - principiul pedagogic al pastoraţiei

O pastoraţie eficientă şi realistă, cum ne-o dorim cu toţii, înseamnă nu doar să-i educăm creştineşte pe copii şi părinţi, ca de altfel pe toţi enoriaşii, ci să fim noi înşine receptivi la problemele şi doleanţele lor, câştigând experienţă şi învățând din această experienţă. Cunoscuta sintagmă docendo discimus – învăţând, învățăm (în sensul că învăţăm noi înşine, învăţându-i pe alţii) surprinde admirabil acest fapt. În acest sens, profesorul Constantin Cucoş, de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, a publicat recent un articol ce poartă un titlu sugestiv: „Ce putem învăţa… învăţându-l pe celălalt”¹. Domnia sa evidenţiază şapte „învăţăminte” pentru educator, plecând de la un citat din Paulo Coelho: „Nu poți învăța decât atunci când îi înveți pe alții. Am făcut împreună Straniul Drum spre Santiago, dar în timp ce tu învățai Practicile (spune Petrus, n.n.), eu începeam să cunosc semnificația Practicilor. Predându-ți-le, eu am învățat cu adevărat. Asumându-mi rolul călăuzei, am reușit să-mi găsesc propriul meu drum…”². Iată cele şapte învăţăminte, semnalate de profesorul Cucoş (în formularea noastră rezumativă): 1. Fiecare discipol e unic, adică „un om nou”; 2. Trebuie să avem mereu curajul adaptării; 3. Cu fiecare „om nou”, descoperi lucruri noi; 4. Ai şi un bun prilej al redescoperirii de sine, ca învăţător; 5. Totodată, şansa de a te revalida; 6. Predând, de fapt „te predai” (împărtăşeşti din experienţa proprie); 7. Învăţând, în ambele sensuri, contribui la crearea unei splendide comuniuni, în care nu se mai ştie exact cine oferă şi cine primeşte…

Tema acestui an, fixată de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, reprezintă un cadru propice pentru a reflecta mai atent şi asupra acestui schimb de experienţă educaţional, luând în calcul aşteptările reciproce ale celor implicaţi: pe de o parte, între copii şi părinţi, pe de alta, între preoţi şi enoriaşi. Atenţi la aceste aşteptări, vom învăţa cu toţii din ele. În vremea studenţiei noastre, părintele Galeriu ne-a spus odată: „Am învăţat de la enoriaşii mei mai mult decât de pe băncile şcolii şi din biblioteci!”, mărturisind, de fapt, că educaţia este o şcoală în care şi educatorii pot învăţa de la ucenicii lor, mai ales din doleanţele, aspiraţiile şi aşteptările pe care le au. După cum, în mod firesc, şi ucenicii pot învăţa din ceea ce aşteaptă educatorii de la ei. De aceea, notăm, în continuare, câteva dintre cele mai invocate aşteptări reciproce.

Ce aşteaptă copiii de la părinţii lor?

- să-i vadă că se iubesc şi că se respectă, că-şi vorbesc frumos şi că se ajută reciproc în toate;

- să-şi facă mai mult timp pentru ei, să-i asculte cu răbdare şi să le vorbească pe un ton calm şi cald… Subliniem aici că mulţi dintre copii se plâng de faptul că părinţii nu au răbdare să-i asculte cu adevărat, mai ales în perioada adolescenţei, când problemele şi frământările lor sunt mai intense;

- să le acorde încredere, cât mai multă încredere, chiar dacă ei mai fac şi greşeli, ca orice copil. Totodată, să le acorde libertatea minimală, pentru a respira în voie în cele ce au de făcut;

- când servesc masa, fie acasă, fie în concedii sau excursii, părinţii să nu poarte discuţii tensionate, ci să întreţină o atmosferă plăcută, ca să le ticnească tuturor mâncarea;

- să-i ştie sănătoşi, iar când apare o boală, vor să-i vadă că se tratează, că merg la doctor şi că respectă indicaţiile doctorului. Copiii suferă enorm dacă văd că unul din părinţi e bolnav, dar mai ales când văd că-şi periclitează sănătatea cu băutură, ţigări ori alte vicii distrugătoare…

Ce aşteaptă părinţii de la copii?

- să-i vadă sănătoşi, la rândul lor, dar şi că ştiu să preţuiască sănătatea, respectând orele de odihnă, mesele zilnice, că se îmbracă adecvat vremii de afară etc.;

- să-i vadă pe linia cea bună a credinţei, ataşaţi de Biserică şi de un duhovnic la care merg de bunăvoie să se spovedească, pe cât posibil, în fiecare din cele patru posturi, la nevoie şi mai des;

- să fie ascultători şi receptivi, aşa cum se cuvine într-o familie creştină;

- să-i vadă că ştiu să preţuiască timpul şi energia pentru cele ce au de făcut prioritar şi să nu se lase furaţi de jocurile pe telefon, pe calculator etc., ori să piardă zile şi nopţi la distracţii care le pot strica sănătatea şi viitorul;

- să-i vadă preocupaţi de a îmbrăţişa o profesie, pe linia vocaţiei şi a talentului;

- să-i ştie în brazdă, într-un serviciu stabil, prin care să-şi asigure independenţa traiului (chiar dacă-i ajută în continuare), dar să-i vadă că-şi fac şi ei, prin munca lor, datoria faţă de ţară şi familie;

- să-şi întemeieze familii la timpul potrivit, nu să trăiască „încurcaţi”, ci să fie în bună rânduială, să aibă copii, de care apoi să se îngrijească creştineşte;

- când bătrâneţea şi suferinţele încep să-i apese, părinţii doresc să aibă mângâierea că sunt ajutaţi de copiii lor, nu părăsiţi şi lăsaţi pe mâna străinilor. Iar după moarte, că se vor îngriji de buna chivernisire a gospodăriei, de mormântul lor şi de rânduielile de pomenire îndătinate. În acelaşi timp, că vor fi preocupaţi să ducă mai departe bunul nume al familiei…

Ce aşteptări au enoriaşii din partea preotului?

Dacă ar fi întrebaţi, credem (şi sperăm) că mulţi dintre creştinii noştri ar răspunde cam aşa: noi suntem mulţumiţi de preotul nostru, aşa cum este! Adică, slujeşte şi predică frumos, gospodăreşte cu chibzuinţă parohia, familia lui este în rânduială, vorbeşte şi se poartă bine cu toată lumea.

Alţii, mai ales din Ardeal, ar folosi, credem, un răspuns foarte răspândit în această parte a ţării: „Dorim un preot bun: şi de rugă, şi de fugă!” Pe de o parte, să ştim că se roagă pentru noi şi în taină, nu doar la vedere, dar şi că face slujbele cu dragoste; să auzim predici frumoase, nu lungi, dar convingătoare; să aibă răbdare cu noi la spovedanii, ori când îl întrebăm câte ceva… Să fie bun şi blând. Iar în plan gospodăresc, să fie un „preot de fugă”, adică să administreze cu chibzuinţă sfântul locaş, cimitirul, casa parohială, banii parohiei şi toate celelalte bunuri.

Pentru a completa oarecum listuţa exigenţelor venite din partea enoriaşilor, amintim faptul că anul trecut, 2019, Editura „Lumea credin­ţei” a publicat o carte deosebit de interesantă: Preotul ortodox în veacul XXI. Schiţe pentru un portret, care aşază la un loc opiniile câtorva intelectuali laici ortodocşi de marcă, foarte ataşaţi de Biserică şi care, întrebaţi cum văd ei preotul din veacul XXI, dau răspunsuri extrem de utile pentru noi, preoţii de azi. Ca, de pildă:

- să contrazică prin fapte zicala atât de răspândită: „Să nu faci ce face popa, ci să faci ce zice popa!”;

- să rostească predici cu miez, într-o limbă română corectă şi expresivă, nu „la toată trebuinţa” şi în limbaj de lemn. Adică, după o expresie a unuia dintre autori: „preotul să fie un învăţător inteligent al credinţei”;

- spovedania să fie părintească şi pedagogică, nu o „bifare moralistă”;

- să îmbine armonios valorile tradiţionale cu realităţile moderne de azi, străduindu-se a fi, în acelaşi timp, „şi urbani, şi de Pateric” – după expresia altui intelectual…

Cum vede preotul un enoriaş model?

Dacă ni s-ar cere o singură frază, am spune: aşa cum sunt deja, slavă Domnului, atâţia enoriaşi, de toate vârstele şi preocupările, exemple vii de credinţă şi fapte, ataşaţi puternic de Biserică şi Neam. Doar că trebuie să avem bunăvoinţa să-i vedem şi să le urmăm pilda. Propriu-zis, creştinul ortodox de acum şi din viitor trebuie să fie cel dintotdeauna: un creştin cu Biserică, cu Evanghelie şi cu Ţară. Adică, să fie integrat liturgic într-o anumită comunitate parohială, să aibă un duhovnic stabil şi să-i fie dragi sfintele slujbe, îndeosebi Sfânta Liturghie, la care să participe în mod constant; să-şi rânduiască viaţa în armonie cu învăţăturile Sfintei Scripturi, mai ales ale Sfintelor Evanghelii; să fie gata întotdeauna a depăşi interesul personal în favoarea celui obştesc, apărând jertfelnic valorile neamului, atât în plan material, cât şi în cel spiritual. Şi acum, să detaliem niţel aceste trei deziderate:

1. În primul rând, dorim, azi şi în viitor, un creştin cu Biserică, pentru că este destul de răspândită trista sintagmă şi realitate „creştin fără Biserică”… E vorba de acei „creştini” care sunt botezaţi, cununaţi, primesc preotul în casă cu botezul sau alte prilejuri, apelează la el pentru „sfinţirea maşinii”, ba unii chiar se spovedesc din când în când, dar… nu participă la slujbele Bisericii. Este, în fapt, o gravă autoînşelare. Nu poate fi nimeni creştin fără Biserică, fără Sfânta Liturghie, fără spovedanie şi împărtăşanie! Aşa cum nu poate exista militar fără cazarmă, medic fără spital, profesor fără şcoală, cioban fără stână, ţăran fără ogor. Trebuie să le amintim şi cuvântul Sfântului Ciprian: „Extra Ecclesiam nulla salus” (În afara Bisericii nu există mântuire)⁴. Şi tot el atrage atenţia, pe cât de concis, pe atât de ferm: „Cine nu are Biserica de mamă nu poate avea pe Dumnezeu de tată!”⁴.

2. Creştinul cu Evanghelie este cel care-şi armonizează viaţa cu învăţăturile evanghelice, adesea în cele mai mici detalii. În Evanghelii şi în celelalte scrieri ale Noului Testament avem răspunsuri la toate problemele ce ţin de viaţa personală, familială şi de obşte. La toate, fără excepţie. Am „testat” de multe ori cu fiii noştri duhovniceşti armonizarea problemelor cu învăţăturile nou-testamentare, dialogând de obicei aşa: „Bine, am înţeles problema dumitale. Ia să vedem ce ne spune Mântuitorul în Evanghelii? Sau: ce ne spun ceilalţi autori nou-testamentari, Sf. Ap. Pavel, Sf. Ap. Petru etc.?” Şi răspunsul era găsit pe loc de credinciosul însuşi, de cele mai multe ori, pentru că măcar din cele auzite la slujbe ştia în mare învăţăturile Domnului.

3. Creştinul cu Ţară este omul patriot, în cel mai curat şi nobil sens al cuvântului, aşezând întotdeauna interesul obştesc deasupra celui personal, totodată, slujind ţara cu dragoste şi jertfelnicie. Urmând, de fapt, pilda străbunilor, care ne-au lăsat ţara în chivernisire şi pe care trebuie s-o „predăm” copiilor şi nepoţilor noştri, cel puţin tot atât de frumoasă şi de bogată cum am primit-o. Cuvintele „patrie” şi „patriotism” derivă din cuvântul „părinte”, fapt ce indică moştenirea testamentară, atât cu privire la bogăţiile materiale şi spirituale, cât şi la atitudinea faţă de ele. De încheiere, amintim în acest sens cuvintele lui Mihai Eminescu, jertfelnicul nostru poet: „Iubirea de ţară e pururi şi pretutindeni iubirea trecutului; patria vine de la cuvântul pater (părinte, n.n.) şi pot fi numiţi patrioţi numai oamenii care ţin la instituţiile părinţilor lor, la peticul lor de pământ sfinţit cu sângele părinţilor!”⁵.

NOTE

¹ http://www.constantincucos.ro/2020/01/ce-putem- invata-invatandu-l-pe-celalalt-2.

² Paulo Coelho, Jurnalul unui mag, Humanitas, 2010, p. 210.

³ Epistola 73, 21.

⁴ De Unitate Ecclesiae, 6, MIGNE, P. L. IV, 502.

⁵ Opera politică, ed. 1941, II, 328.