Domnul Creangă, învățătorul copiilor

Puțini dintre noi știu că Ion Creangă a revoluţionat, în cei 20 de ani de activitate la catedră, stilul de predare în şcoală, făcând trecerea de la învăţarea mecanică de frica „sfântului Neculai” şi a „calului bălan” la învăţământul „viu şi intuitiv” în care elevii făceau aritmetică prin intermediul poveştilor. Învăţătorul Creangă nu doar a aplicat metode diferite la clasă, ci a înţeles că trebuie să le împărtăşească şi altora prin intermediul primului abecedar în grafie latină: „Metodă nouă de scriere şi citire pentru uzul clasei I primară”. Îndrăgostit de şcoală şi de copii, un pedagog desăvârşit, Creangă a indicat şi care e cea mai mare menire a şcolii, aceea de a scoate oameni din boţurile însufleţite de humă. 

Înainte de a fi autor de poveşti și creator de literatură pentru copii, Ion Creangă a fost învăţător, a modelat suflete şi a format caractere timp de 20 de ani, iar mărturiile foştilor săi elevi reprezintă dovada că şi-a îndeplinit misiunea: „Era un dascăl blând, comunicativ şi glumeţ. Vara privea la jocurile noastre şi ne învăţa cum să batem mingea. Iarna se urca în sanie cu noi şi ne arăta cum să o cârmuim cu piciorul. Înainte de a începe lecţia, ne întreba ce am mai făcut pe acasă, dacă mai avem fraţi şi surori, ce mai fac ai noştri. Aceste întrebări erau puse cu blândeţe, aşa încât lecţia ni se părea o continuare a convorbirii prietenoase dintre noi, copiii, şi bunul nostru învăţător. După câţiva ani l-am reîntâlnit pe dascălul meu. Mi-am scos pălăria înaintea lui. Creangă s-a oprit. 

– Bunã ziua, domnule Creangă! 
– Bună ziua! Ce mai faci? m-a întrebat fostul meu profesor, zicându-mi pe nume. Unde înveţi? 
– La Rapală, domnule! 
– La domnul Rapală se spune când vorbeşti despre un om mai mare! m-a dojenit Creangă. 

N-am spus nimic, dar mi-am aplecat privirea. Era cea din urmă învăţătură părintească primită de la dascălul meu. Domnul Creangă a plecat, iar eu am rămas un timp în loc, uitându-mă după el, cum mergea greoi, cu straiele largi, cu pălăria mare şi bastonul lui gros în mână”, rememora scriitorul Jean Bart în povestirea „Creangă, dascălul nostru”. 

Printre numele mari care s-au perindat la clasa lui Creangă, devenită o atracţie a şcolii încă din primul an de predare, se numără, alături de scriitorul Jean Bart, şi istoricul N.A. Bogdan, pictorul Octav Băncilă şi Emil Racoviţă. „Ca pedagog, Ion Creangă a revoluţionat stilul de predare, a trecut de la învăţarea prin memorare la învăţarea intuitivă şi interactivă, prin intermediul poveştilor. De exemplu, prin intermediul poveştii «Cinci pâni» elevii învăţau aritmetică. Nu mai exista rigiditate, punea foarte mare accent nu doar pe citirea poveştilor, ci şi pe înţelegerea lor”, a spus Camil Iercan, profesor muzeograf la Muzeul „Ion Creangă” din Iaşi, cunoscut îndeosebi sub numele de „Bojdeuca lui Creangă”. 

Cum a ajuns Creangă învăţător

Diaconul Ion Creangă a intrat în 1864 la „Şcoala preparandală vasiliană” de la „Trei Ierarhi”, avându-l profesor pe Titu Maiorescu, care l-a apreciat în mod deosebit pe „şcolarul” Creangă. 

A terminat premiant anul întâi, iar pe al doilea an l-a absolvit cu nota „eminente” la pedagogie, gramatică, religie, aritmetică, cosmografie, fizică, muzică și caligrafie. Încă din primul an, la propunerea lui Maiorescu, Ion Creangă era numit, printr-un decret semnat de domnitorul Al.I. Cuza, institutor la Şcoala Primară. „Vesel şi şugubăţ, a luat în primire clasa I, secţiunea a II-a din sala gotică. Între şcolarii săi, vreo 60, de toată mâna de la 7 la 15 ani, fiind şi istoricul N. A. Bogdan. Clasa sa a devenit o atracţie a şcolii, sumedenie de elevi fiind dornici să ia loc în băncile ei. Astfel, în semestrul I din anul 1866-1867 a avut 71 de elevi, iar în al doilea 93. Motivul? Preda după o metodă proprie”, scria scriitorul Ion Mitican, personalitate a Iaşiului care şi-a dedicat jumătate din viaţă cercetării istoriei orașului şi a oamenilor de seamă care au trăit în târgul Ieşilor.

Potrivit acestuia, învăţătorul Creangă discuta adesea şi cu elevii de la Institutul Pedagogic, cărora le vorbea despre menirea învăţătorului, îndemnându-i să fie muncitori şi blânzi cu şcolarii: „Unde nu-i dragoste de breaslă şi menire şi tragere de inimă, nu-i Doamne-ajută, mă băieţi”. 

Tot Mitican amintea într-unul din articolele sale că la „Trei Ierarhi” se ţineau şi întrunirile „Societăţii pentru învăţătura poporului român”, unde deseori se auzea vocea lui Creangă, care „susţinea elevii săraci propuşi pentru ajutoare, pe acei trimişi la studii superioare sau cărţile şcolare”. Creangă ţinea la „Trei Ierarhi” și cursuri de „scriere şi cetire la secţiunea I” la şcoala gratuită pentru adulţi înfiinţată de societatea amintită. 

În 1872, diaconul Creangă este caterisit şi pierde astfel şi postul de învăţător. Urmează o perioadă de doi ani destul de dificilă pentru acesta, care este nevoit să-şi caute o chirie ieftină pentru a putea supravieţui nu doar el, ci şi fiul de 12 ani, Constantin, pe care îl avea în custodie. „La îndemnul lui Maiorescu, care i-a spus să aibă răbdare cum că vor veni şi vremuri mai bune, Creangă îşi caută gazdă tocmai în mahalaua Ţicăului şi găseşte o odaie ieftină într-o căsuţă în care locuia, tot cu chirie, Tinca Vartic, verişoara unui prieten. Aceasta i-a oferit odaia din dreapta spre a locui împreună cu fiul său, Constantin, pe care Creangă, ulterior, îl va trimite la şcoala-internat de ofiţeri. În tot acest timp, cât rămâne fără postul de învăţător, Ion Creangă trăieşte din lecţiile particulare de scriere şi citire pe care le dă copiilor din sat”, potrivit muzeografului Camil Iercan.

Într-adevăr, în 1874 vin vremuri mai bune. Titu Maiorescu ajunge ministru al cultelor şi îi oferă povestitorului un post de învăţător la Şcoala de băieţi nr. 4 din Păcurari, pe locul acesteia funcţionând acum Şcoala „Ion Creangă”. 

Din momentul în care se mută la bojdeuca din Ţicău, Creangă se dedică exclusiv pedagogiei şi scrisului. A predat până în 1887, când, bolnav fiind, a fost nevoit să intre într-un concediu medical prelungit. 

Apreciat deopotrivă de către elevi şi inspectorii şcolari 

În rapoartele de inspecţie, învăţătorul Creangă primeşte doar cuvinte de laudă, care vin şi din partea revizorului şcolar Mihai Eminescu, ce va deveni ulterior bunul său prieten: „Povăţuitorul de cetire prin scriere până acum e cel mai bun abecedar românesc, aprobat atât de comisia examinatoare, cât şi de onor Ministerul. Deosebirea dintre metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcolile noastre, este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorării de lucruri neînţelese de copii; este deosebire dintre pedagogie şi dresură, predare a citit-scrisului pe care o cunoaşte, după cum se vede, ca un adevărat metodist. Prin metoda veche a silabisirii, a memorării mecanice de semne şi cuvinte, inteligenţa copiilor nu era cu mult mai bine tratată decât inteligenţa unui animal, care se deprinde cu frică şi silă la o mulţime de apucături automatice, de care nu-şi poate da seama”. 

La Bojdeuca din dealul Ţicăului regăsim pe un perete şi prima hartă a judeţului Iaşi, realizată împreună cu institutorul Ienăchescu. Totuşi, când venea vremea de notare a elevilor, învăţătorul Creangă era aspru, dar corect totodată, fără deosebire. „Având experienţa negativă a primilor săi dascăli, care apelau deseori la metodele rudimentare de predare a lecţiilor, Ion Creangă a dorit să fie un alt fel de învăţător. Iar mărturiile foştilor elevi arată că a şi reuşit. S-a dedicat total şcolii, îndrăgostit de şcoală şi de copii, a fost un pedagog în adevăratul sens al cuvântului. Scriitorul Jean Bart, fost elev al lui Creangă, îl descrie ca pe un om veşnic cu zâmbetul pe buze, care radia pretutindeni aceeaşi bucurie, şi în clasă, şi pe stradă”, susţine muzeograful Camil Iercan. 

De altfel, nu doar învăţăceii de clasa I îl apreciau şi îl iubeau pe Creangă, ci şi elevii de la Institutul Pedagogic din Iaşi, care doreau să preia din ideile revoluţionare ale învăţătorului căruia „îi era drag că ne ducem să-i furăm meşteşugul”. Iar meşteşugul învăţătorului Creangă consta în lucruri simple, desprinse, unele dintre ele, din înţelepciunea populară: „Fie-vă dragi copiii, purtaţi-vă cu ei blând, învăţaţi-i ce e de folos, fiţi drepţi şi-şi vedea că nu-s sălbatici. Schimbaţi-le des ocupaţia, jucaţi-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii şi tu copil. Nu vă vărsaţi veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat...”

Printr-o decizie din 20 iunie 1993, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la acea vreme Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a ridicat caterisirea diaconului Ion Creangă, reabilitând astfel numele marelui scriitor român.

Autor de manuale şi metodici didactice

Alături de alţi cinci institutori (C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Receanu şi A. Simionescu), Creangă realizează primul abecedar - „Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primară”, care apare în 1868. „Abecedarul lui Creangă era, de altfel, cel mai căutat în acea vreme, poate şi pentru faptul că era în grafie latină. La mare căutare era şi în Transilvania, unde se vânduseră 50 de mii de exemplare. Calitatea acestui abecedar reiese şi din faptul că a fost reînnoit în 23 de ediţii”, mai precizează muzeograful de la Bojdeuca din Iaşi. Această carte de căpătâi a şcolii româneşti era un abecedar practic ce elimina învăţământul lancastrian (bazat pe ajutorul elevilor mai avansaţi, folosiţi ca monitori), propunând scrierea directă. Abecedarul lui Creangă avea trei părți și se încheia cu o secțiune de rugăciuni și tabele aritmetice. 

George Călinescu, în „Viața şi opera lui Ion Creangă”, detalia cuprinsul acestei cărţi de căpătâi: în prima parte erau 23 de „lecțiuni”, dintre care primele 10 erau destinate învățării literelor mici ale alfabetului latin al limbii române, iar lecțiile 11-23 se refereau la „grupuri de litere cu rol special în formarea silabelor și pronunțare”. Partea a doua cuprindea, la prima ediţie a abecedarului, 18 lecții în cadrul cărora erau învățate alte grupuri de litere cu probleme ortografice și ortoepice, primele noțiuni de gramatică și semnele de punctuație. Partea a treia conținea istorioare morale, fabule, poezii și proverbe. Se regăseau texte cu rol moralizator, subiecte din literatura populară, altele care descriau fenomene meteorologice şi unele texte istorice. În primul abecedar apar şi trei poezii scrise de Creangă, care înseamnă, de fapt, debutul literar al acestuia („Nu lucrezi, n-ai ce mânca!”, „Ia, clopoţelul sună”, „Păsărica în timpul iernii”). 

Încurajat de succesul abecedarului, Creangă redactează, tot în colaborare, şi alte lucrări didactice: „Învățătorul copiilor”, în care Creangă tipăreşte trei povestiri („Prostia omenească”, „Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul”), „Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și „Geografia județului Iași”.