Celebrarea Centenarului Primului Război și al Marii Uniri constituie un excelent prilej de rememorare a faptelor înaintașilor noștri, de aducere aminte și de transmitere pentru generațiile viitoare a modului în care România s‑a clădit pe jertfe, suferință și, mai ales, pe credință în Dumnezeu, pe principii, valori și solidaritate a întregii societăți românești. Aducem în atenție un episod al istoriei noastre din neuitatul an 1918, când românii au trăit de la o extremă la alta, de la umilitoarea și înrobitoarea pace de la Buftea‑București, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulie din ziua de 1 decembrie.
Contextul istoric care a prilejuit întoarcerea spre casă a soldaților și ofițerilor români demobilizați sau eliberați din lagărele de prizonieri ale Puterilor Centrale, a eroilor Primului Război Mondial, a fost generat de prăbușirea frontului de est, fapt produs ca urmare a revoluției bolșevice a lui Lenin. Ieșirea Rusiei din război a obligat România să încheie inițial un armistițiu, apoi o pace. Printre prevederile conținute de Tratatul de Pace de la Buftea‑București încheiat între România și Puterile Centrale au existat două mențiuni importante: una referitoare la demobilizarea armatei și alta referitoare la eliberarea prizonierilor de război și trimiterea lor în patrie.
Eliberarea prizonierilor
Prevederea privind demobilizarea a fost inserată în articolul al III‑lea al Tratatului General al Păcii și stipula faptul că România demobilizează o mare parte din diviziile sale, păstrându-se numai opt divizii în Moldova și Basarabia. Ofițerii și soldații demobilizați se puteau întoarce în teritoriile ocupate, dar acest fapt se făcea progresiv și nu imediat. În ceea ce privește eliberarea prizonierilor, în tratatele politico‑juridice semnate cu Puterile Centrale, se prevedea faptul că prizonierii se vor întoarce în țara lor de origine, prioritari fiind invalizii și răniții, iar pentru restul s‑a stabilit că repatrierea se va face la date care urmau să fie decise ulterior. Cheltuielile pentru repatriere se vor suporta de Puterile Centrale până la granița cu România, iar de aici de către statul român și viceversa.
La scurt timp după semnarea Tratatului de Pace a început lungul drum spre casă al militarilor români. Este un drum cu multiple înțelesuri în care, pe baza numeroaselor mărturii consultate de noi în literatura memorialistică, am reușit să descifrăm câteva dintre valențele sale, pe care le redăm în rândurile următoare: apropierea de Dumnezeu, introspecția asupra destinului individual și hotărârea de a‑și schimba viața, de a trăi într‑o lume nouă, mai bună decât aceea care, deși numită paradoxal „la belle epoque” - epoca frumoasă, s‑a sfârșit într‑o baie de sânge categorisită de către istorici cu termenul de Marele Război sau Primul Război Mondial.
„Viață de captiv”
Fără îndoială, drumul de întoarcere este o puternică revelație pentru călătorii care, dintr‑o dată, realizează prezența lui Dumnezeu în viața lor. Aceasta este mențiunea celor mai mulți dintre prizonierii ori soldații care revin din Moldova: fără ajutorul divin, ei nu ar fi putut trece peste toate aceste grele încercări ale vieții de soldat, peste răni, peste suferințe și mai ales peste umilința prizonieratului. Iată, spre exemplu, ce scrie Angelescu Paul, un ofițer român căzut prizonieri la germani în lucrarea sa memorialistică „Viață de captiv”, în care vorbește despre relația cu Dumnezeu: „Auzeam vocea tremurătoare a preotului nostru, iar lăcrămile argintii se furișau pe obrajii noștri arși de atâta suferință. Sus inimile și totul reînsuflețea în noi. Și în tot acest timp... în reînvierea sufletului nostru căutam o alintare. Fiecare cu o lumânărică subțire în mână, ascultam sfânta slujbă și cu toții ne simțirăm însuflețiți când, copleșiți de senzațiile neînțelese pe cari ți le strecoară credința în dumnezeire, ne ridicam mai presus de tot ceia ce este omenesc...” În mai toate caietele de însemnări din vreme de război rămase de la soldații și ofițerii români avem astfel de mențiuni. Războiul este o experiență crudă și, fără credința în Dumnezeu, este greu să poți să supraviețuiești acestei cumplite experiențe care te dezumanizează prin grozăviile la care ești martor.
Revenirea în țară, șoc și răsplată
Citind această bogată literatură memorialistică de război din spațiul nostru am fost cuprins adeseori de sentimentul că pentru prizonieri și demobilizați, drumul de întoarcere spre casă a avut, cumva, valențele drumului biblic spre Emaus. Aceasta pentru că fiecare om s‑a întors cu fața către Dumnezeu, a găsit credința care i‑a dat puterea să meargă mai departe, să supraviețuiască unor încercări teribile precum cele ale Marelui Război și, într‑un final, s‑a regăsit pe sine. Drumul de întoarcere spre casă derulat în mare parte în trenurile care aduceau mii de oameni cu destinele zdrobite de cumplita conflagrație mondială, este un bun prilej pentru militari de a sta de vorbă fiecare cu sine și de a‑și analiza trecutul, faptele, dar și de a se hotărî să‑și schimbe viața.
Revenirea în țară este un șoc pentru mai toți. Ei se întorc într‑o realitate diferită de cea din care plecaseră în vara anului 1916. Ajuns la Vârciorova, la granița română cu Austro‑Ungaria, după un lung prizonierat, locotenent-colonelul G. Caracaș descrie cu lux de amănunte situația României acelei epoci: „Impresia celor găsite aici ne‑a strâns tuturora inima de durere. Nenorocirea și mizeria care domneau acolo, ca și tirania ocupației, întreceau orice închipuire. Totul nu era decât o ruină. Sărmana populație, pentru moment sclavă, iar bogăția țării pradă nemților! Nenorocire, lacrimi și suferințe peste tot”.
Un ofițer demobilizat în primăvara anului 1918, căpitanul Petre Popescu, descrie întoarcerea din Moldova spre Muntenia a regimentului său și amărăciunea pe care o simte când observă că totul este jefuit de nemți, când privește cum românii sunt umiliți. Ca o consolare, populația îi primește ca pe niște eroi, iar pe toate peroanele gărilor sunt aclamați de mulțime. Ei sunt eroii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, iar acest fapt naște speranță și șterge durerile mai vechi sau mai noi.
Întoarcerea acasă după o lungă perioadă de suferințe este o răsplată pentru cei care au supraviețuit experienței dure a frontului ori celei la fel de grele și umilitoare a prizonieratului. Iată de ce este important ca aceste povești trăite de generația care a făcut Marea Unire să fie spuse și, desigur, trebuie duse mai departe. Ele stau mărturie a faptului că România de azi nu a apărut din neant, ea s‑a clădit pe jertfe. Și ce poate să fie mai sugestiv pentru acest fapt decât cuvintele prin care un fost prizonier de război își încheie relatarea experienței sale din prizonierat: „Din lacrămile vărsate de noi s‑au udat ogoarele României mari, găsim alintarea meritată și sufletele noastre se înalță de mândrie, gândind că visul de veacuri al poporului nostru a fost întruchipat din jertfele de sânge ale luptătorilor noștri și suspinele prizonierilor români”.
.jpg)
