Emanuil Gojdu, un Mecena ortodox ardelean

În mersul neamului românesc prin istorie întâlnim o serie de figuri cu adevărat legendare care, în momente cruciale ale existenței noastre, prin gesturile și faptele lor mărețe au contribuit într-o măsură fundamentală la definirea și afirmarea noastră ca națiune a Europei. Astfel de personaje providențiale le evocăm când simțim nevoia de repere morale pe care să le aducem în fața generațiilor tinere, care trebuie să știe despre valorile și principiile care au stat la temelia României. Un astfel de personaj este Emanuil Gojdu, omul care reprezintă pentru noi un simbol cu multiple valențe. 

Evocarea acestei figuri luminoase a istoriei noastre se înscrie în demersul de a prețui exprimarea dragostei față de semeni prin acte de generozitate pornind de la inspiratul act al declarării anului 2020 de către Biserica Ortodoxă Română ca fiind „Anul omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor şi Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români”.

Macedoromână de origine, familia Gojdu s-a stabilit în veacul al XVIII-lea în „Florența Balcanilor”, cum mai era numit orașul albanez Moscopole. Pentru că pacea zonei a fost tulburată de turci, iar mulți dintre locuitori au emigrat spre Imperiul Habsburgic, familia Gojdu a ajuns în Polonia, iar de aici în Ungaria la Miskolc. Mai târziu, o ramură a familiei s-a stabilit în Bihor, la Oradea. Așa s-a născut, la 9 februarie 1802, Emanuil Gojdu, al doilea copil al lui Atanasie și al Anei. 

O biografie exemplară

Tânărul Emanuil Gojdu și-a desăvârșit educația la școala primară ortodoxă românească din Oradea, apoi a urmat studii liceale și universitare la Oradea, Bratislava și Pesta. În 1824, el avea să obțină licența în drept, iar avocatura avea să-i devină profesie de bază, care îl va face faimos în tot imperiul. Timp de trei ani, până în 1827, Emanuil Gojdu va face stagiatura în Budapesta, la cabinetul unui cunoscut avocat sârbo-maghiar. În acești ani, el intră în contact cu tinerii români ori aromâni aflați în capitala maghiară la studii, iar acum este momentul în care îl va cunoaște și se va împrieteni cu tânărul Anastasiu Șaguna, viitorul Mitropolit al Ardealului. 

La finalizarea stagiaturii, dar și a educației sale, Emanuil Gojdu era un tânăr cu perspective frumoase: cunoștea limbile germană, maghiară, sârbă, greacă, era un strălucit orator și jurist. El își deschide un birou de avocat și de notar în Budapesta, iar calitățile sale intelectuale îl proiectează în scurt timp drept unul dintre cei mai buni avocați din capitala regatului maghiar. De altfel, Gojdu rămâne în analele justiției maghiare ca fiind primul avocat care a formulat acțiunile judecătorești în limba maghiară și nu în limba latină, așa cum era uzanța până la gestul său revoluționar. Și toată munca sa dă roade, el devine în doar două decenii un om bogat. Are numeroase proprietăți sub formă de terenuri și imobile în Budapesta și nu numai, iar toate acestea îl proiectează în conștiința contemporanilor săi ca fiind o notabilitate a Budapestei, respectat deopotrivă de maghiari și de români. 

În viața personală, Emanuil Gojdu s-a căsătorit în 1832 cu Anastasia Pometa, fiica unui negustor aromân. Au avut o fetiță, care a murit repede, la vârsta de un an. Căsătoria celor doi a durat până în 1863, când Anastasia s-a stins din viață. Emanuil Gojdu avea să se recăsătorească tot cu o aromâncă, Melania Dumcia. Nici cu aceasta nu a avut copii.

Emanuil Gojdu și lupta sa pentru Biserica românilor și pentru drepturi naționale 

Pe măsură ce și-a consolidat averea, dar și viața de familie, Emanuil Gojdu a înțeles că trebuie să sprijine cauza neamului său asuprit în Ungaria. De aceea, la momentul izbucnirii Revoluției de la 1848, el s-a implicat în acțiunile politice cu un impact deosebit asupra soartei conațio­nalilor săi. Una dintre doleanțele românilor era legată de viața lor bisericească, în sensul că se acționa pentru crearea unei mitropolii ortodoxe românești în Ardeal, o instituție văzută de toți ca fiind capabilă să catalizeze coeziunea națională și lupta românilor pentru drepturile lor. Cel care începe aceste demersuri la Budapesta este Emanuil Gojdu. La 21 mai 1848, el este în fruntea semnatarilor „Petiției neamului românesc din Ungaria și Banat” adresată Guvernului maghiar în care cere, printre altele: „Ocârmuire bisericească cu totul neatârnată, sinod dechilin (separat, deosebit de, n.n.) și ocârmuire bisericească și școlastică neatârnată, ai căreia mădulari să fie aleși numai dintre fiii nației noastre”. Chiar dacă reînființarea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului se va produce mai târziu, visul acesta al lui Gojdu se împlinea. În tot acest timp, el a fost alături de Andrei Șaguna, de care l-a legat, așa cum am mai spus, o lungă și frumoasă prietenie. A fost împreună cu Mitropolitul Șaguna ca fondator al ASTREI, ca sfetnic și Mecena al Bisericii și al cauzei naționale.

În 1861, pentru câteva luni, Emanuil Gojdu a devenit comite al Carașului, o funcție importantă, echivalentă cu cea de prefect, care îi dădea și dreptul de a fi membru al Dietei maghiare. Situându-se pe poziții moderate și încercând să mențină raporturi normale cu maghiarii, Emanuil Gojdu a fost acuzat de unii dintre contemporanii săi că nu ar fi bun român, că nu are sânge românesc. Înfuriat și întristat de această atitudine, el avea să rostească: „Dacă aș ști că numai un strop din sângele meu n-ar fi curat românesc, mi-aș tăia vâna cu sabia să-l scot din corpul meu”.

Între 1865 și 1868, Gojdu a fost deputat de Bihor în Parlamentul de la Budapesta, însă atitudinea sa moderată, conservatoare, precum și promovarea unui spirit de înțelegere între români și maghiari i-au adus numai atacuri dintr-o anumită parte a intelectualității române. De aceea, în 1868, el a luat decizia de a se retrage din viața politică.

Lasă prin testament întreaga sa avere neamului românesc

Cu doar câteva luni înainte să moară, Emanuil Gojdu își scrie testamentul și, la îndemnul lui Andrei Șaguna, marele său prieten, el își lasă averea neamului său. Convins pe deplin că „na­țiunea română numai prin cultură își va putea cuprinde locul cuvenit între popoarele Europei”, în testamentul încheiat la 4 noiembrie 1869 el a dispus ca averea sa să fie administrată de o fundație care să ofere burse de studii pentru tinerii români. A mai hotărât și alt lucru, anume, pentru ca doleanțele sale să nu fie uitate, în speță Fundația Gojdu și bursele sale, testamentul său să fie citit în fiecare an în toate bisericile ortodoxe din Ardeal și Ungaria în ziua de 9 februarie. Emanuil Gojdu s-a stins din viață în ziua de 3 februarie 1870 și a fost înmormântat la Budapesta.

Bursierii Gojdu, elită a intelectualității române și scut al cauzei naționale

Constituirea fundației care-i purta numele marelui dispărut avea să deschidă o pagină interesantă a istoriei românești, dar și drumul spre nemurire al faptei marelui patriot care înțelesese că doar prin educație românii se vor putea elibera și își vor vedea cauza națională înfăptuită. 

Fundația Gojdu și-a început activitatea în aprilie 1870, pornind cu un patrimoniu inițial de 178.000 de florini, iar până în 1917, prin buna gospodărire a comitetului director, ea a ajuns la valoarea de 8.000.000 de coroane. Fundația dispunea de un complex arhitectonic cu opt edificii situate în centrul Budapestei, acțiuni în bănci, titluri de împrumut publice etc. 

Vreme de aproape o jumătate de secol, Fundația Gojdu a acordat nu mai puțin de 4.455 de burse de studii și alte 928 de ajutoare financiare pentru tinerii ortodocși care mai apoi au devenit preoți, profesori, avocați, medici și au militat pentru drepturile națio­nale și pentru unirea cu țara-mamă. Printre numeroșii și valoroșii bursieri ai fundației s-au numărat: Victor Babeș, Miron Cristea, Petru Groza, Octavian Goga, Ioan Lupaș, Traian Vuia, Constantin Daicoviciu. 

În testamentul său, Emanuil Gojdu a prevăzut o viață lungă pentru fundația sa, el preconizând ca activitatea acesteia să se încheie undeva în anul 2070, însă cursul istoriei nu a fost așa de generos cu doleanțele sale. 

La finalul Primului Război Mondial, aceasta și-a încetat activitatea și a făcut obiectul unor negocieri ulterioare cu Ungaria, iar articolul 249 al Tratatului de la Trianon menționa restituirea de către Ungaria a patrimoniului tuturor fundațiilor. Din 1924 și până în 1937, statul român și cel maghiar au negociat un acord semnat de partea română în 1938 și de cea maghiară în 1940. Acesta prevedea reluarea activității fundației și restituirea patrimoniului. Izbucnirea unui nou război și instaurarea comunismului au făcut ca acordul să nu mai fie aplicat, iar în 1953, urmare a unui acord între cele două state, fundația își încheia activitatea, iar avatarul său avea să continue... 

Pornit dintr-o credință profundă, dintr-un spirit creștin curat și dintr-o simțire românească, gestul lui Emanuil Gojdu ne apare astăzi drept unul dintre cele mai mărețe acte pe care un om poate să le facă pentru țara sa și pentru semenii săi, credem cu siguranță că moștenirea sa spirituală, numele său vor rămâne înscrise pentru totdeauna în patrimoniul sacru al neamului românesc.