Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Episcopul Nifon Niculescu, ierarh misionar și patriot

Episcopul Nifon Niculescu, ierarh misionar și patriot

Galerie foto (3) Galerie foto (3) An omagial
Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 01 Sep, 2021

Citește și: Episcopul Nifon Niculescu, ierarh misionar și patriot (II)

Ierarhul Nifon Niculescu s-a născut în București, în ziua de 1 iulie a anului 1860, primind la botez numele Nicolae. Din inscripția păstrată pe crucea mormântului său, cel mai probabil pe părinți i-a chemat Nicolae și Maria, iar bunicii din partea tatălui ori a mamei, trecuți și ei pe monument, au purtat prenumele Vișan și Dumitra.

După studiile primare la Școala „Silvestru”, care funcționa pe lân­gă cunoscuta biserică bucureștea­nă, a urmat cursurile Seminarului „Central” (1872-1880). Se căsă­torește în anul 1881 și, după mai multă vreme în care fusese canonarh, cântăreț de strană și tenor la Biserica Kretzulescu din centrul Capitalei, este hirotonit diacon, iar peste doi ani preot la Biserica „Sfântul Nicolae”-Albă sau „Popa Dârvaș” așa cum a fost denumit inițial frumosul lăcaș de pe Calea Victoriei. La numai o zi sau două de la bucuria primirii harului preoției, soția sa, preoteasa Teodora, fiica preotului protoiereu Vasile Popp de la Biserica „Sfânta Vineri”-Herasca, se stingea foar­te tânără. Spre mângâierea distinselor familii preoțești îndoliate, slujba Înmormântării a fost să­vârșită de Episcopul Inochentie M. Ploieşteanul, la Biserica Albă.

În anii de slujire la parohie (1881-1895) primește, pe rând, ascultările de protoiereu, revizor eclesiastic și însemnata funcție de director al Cancelariei Mitropolitane a Ungrovlahiei. Cu o bogată experiență didactică și administrativ-bisericească, foarte talentat psalt, caligraf și liturghisitor, a fost remarcat de Mitropolitul Primat Ghenadie Petrescu, care în scurta sa păstorire la București (1893-1895) l-a propus pentru treapta arhieriei.

Ducând crucea văduviei încă din tinerețe, în cursul anului 1895, la data de 3 martie, preotul econom Nicolae Niculescu este ales Arhi­ereu-vicar al Mitropoliei Ungro­vlahiei, cu titulatura „Ploieștea­nul”. Îmbracă haina călugăriei la Mănăstirea Cernica, sub numele de Nifon, și apoi este hirotonit la praznicul Bunei Vestiri, în Catedrala Mitropoliei, de către ierarhii Ghenadie Petrescu, Silvestru Bălănescu al Hușilor și Partenie Clinceni al Dunării de Jos. Cu o întrerupere de câteva luni, cauzată de fidelitatea sa față de mitropolitul primat îndepărtat pe nedrept din scaun, prin diferite uneltiri, va activa ca arhiereu-vicar la București aproape un deceniu și jumătate. În acest timp a slujit pe lângă Biserica Domnița Bălașa și a fost profesor de religie la Școala Secundară de Fete din Capitală.

Numele său apare în diferite pisanii ale unor biserici din Arhi­episcopia Bucureștilor, cum ar fi: „Sfântul Nicolae”-Țepeș Vodă (1896), astăzi în Eparhia Târgo­viș­tei, „Sfânta Treime” din Azuga (1904), Biserica cu Sfinți și „Sfântul Nicolae”-Vlădica din București, sfințite în anii 1897 și 1904, ori „Buna Vestire”-Belu, unde este ctitor împreună cu sora sa, Steluța, prin donarea unei părți a terenului (1922) pe care a fost așezată pia­tra de temelie a unui nou lăcaș,
în anul 1925. De asemenea, este ­numit „inițiatorul și osârduitorul construirii Azilului Colonel G. și S. Costescu”. Indirect, dar tot legat de activitatea ctito­ricească, men­ți­onăm că în anii de arhierie la București, la un moment dat, a fost desemnat membru într-un comitet care urma să se îngrijească cu strângerea de fonduri pentru edificarea Catedralei Mântuirii Neamului, biserică națională mo­numentală care, deși material se desăvârșește în con­tem­po­ra­nei­tatea noastră, are deja o istorie a „unui ideal” de aproape un secol și jumătate, timp în care patriarhi și episcopi, regi, înalți demnitari politici și oameni de cultură, pre­oți, monahi și credincioși s-au străduit să-l aducă la „începutul împlinirilor” de astăzi.

Între teologii care au primit darul preoției prin mâinile ierarhului Nifon Niculescu îi amintim pe viitorul Episcop al Râmnicului Noului Severin, Vartolomeu Stănescu (1875-1954), și pe valorosul cer­cetător al Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, preotul profesor și vicepreședinte al Academiei Române, Niculae M. Popescu (1881-1963).

La 22 martie 1909 este ales pe tronul vacant al Dunării de Jos, unde va păstori până la 1 ianuarie 1922. În eparhia de la Dunăre, care în vremea sa cuprindea o geografie jurisdicțională foarte întin­să, incluzând județele Covurlui, Brăila (o perioadă), Tulcea, Con­stanța, Caliacra și Durostor, s-a implicat cu toată iscusin­-
ța pasto­rală și administrativă. ­

A preluat șantierul Catedralei eparhiale de la vrednicul său înain­taș, ierarhul Pimen Georgescu (1853-1934), care trecuse în scaunul mitropolitan de la Iași, încununând această lucrare de căpătâi cu evenimentul sfințirii din 6 august 1917, în timp ce la Mărășești fulgerau tunurile care croiau calea spre marele ideal național - Unirea de la 1918. Făcând parte din ge­ne­rația care se identifica cu dezideratul unității tuturor românilor și, mai ales, ca om al Bisericii, a manifestat un simț patriotic aparte. Una dintre multele mărturii în acest sens, a valorizării jertfei eroice a ostașilor români, apărea în presa timpului la câțiva ani după trecerea episcopului la cele veș­nice. Într-o rubrică de știri din 16 februarie 1928, în care apărea și titlul „O bună amintire despre Episcopul Nifon”, se deplângea faptul că la Galați nu se mai ținea o sărbătoare (în prezent reabilitată), ce amintea de izbânda celor aproximativ 2.000 de soldați români ­care apăraseră orașul în ianuarie 1918 de armatele ruse bolșe­vizate, aflate în drumul de retragere din Moldova: „Nu mai fac acum, dar odată făceau. Cât a trăit Episcopul Nifon al Dunării de Jos, prin îngrijirea lui, se oficia în fiecare an un serviciu religios în ziua de 8 ianuarie. De la moartea lui însă, uitare completă!”, scria redactorul I. Teodorescu de la ziarul Adevărul.

În decursul celor 13 ani, cât s-a aflat în fruntea eparhiei, a manifestat o grijă pastorală susținută, mai ales în regiunea multicon­fesională a Dobrogei, unde a cercetat frecvent parohiile și mă­năstirile, hirotonind noi slujitori. În cadrul discursurilor sale din Senat făcea cunoscută situația grea a comunităților de credincioși români, precum cele din Delta Du­nării, unde nu mai erau preoți de peste 15-20 de ani: „Noi [episcopii], care mergem din sat în sat - se adresa colegilor senatori - vedem, cu durere, că țăranul suferă și că are nevoie de o îmbunătățire a situației. Mijlocul cel mai bun și cel mai eficace sper că îl veți găsi în luminatul d-voastră patriotism”. De la cel mai înalt nivel cerea constant sprijinul statului pentru îmbunătățirea stării materiale a clericilor ortodocși, în rând cu toate celelalte categorii socio-profesionale. În vremea sa au fost refăcute așezămintele monahale de la Celic-Dere, Cocoș și mai multe biserici din satele întregii eparhii, la unele dintre ele contribuind chiar cu fonduri proprii. De pildă, în anul 1911, cu ocazia slujbei de sfințire, dar și a unei însemnate danii (12.000 lei) rânduite pentru zidirea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, enoriașii parohiei și conducerea ­comunei Hamcearca, din județul Tulcea, au hotărât să redenu­meas­că satul Țiganca, chiar „Nifon”, în cin­stea ierarhului-ctitor. (va urma)