Episcopul Nifon Niculescu, ierarh misionar și patriot (II)

După acest eveniment, vreme de 20 de ani, distinsul ierarh i-a îndrumat toată activitatea de tipărire a literaturii religioase, i-a prefaţat cărţile, aducând la cunoștință Sfântului Sinod toate intenţiile filantropului muntean. Între cei doi a existat o strânsă lucrare, încununată de multe roade pe tărâmul pastoral-misionar al Bisericii Ortodoxe Române. Atât Iorgu Dumitrescu, cât şi arhiereul Nifon Ploieşteanul, fiind mari iubitori ai muzicii bisericeşti, în anul 1902, cu suportul financiar oferit de filantrop, au fost lucrate notele psaltice la Viena, pentru tipărirea unei cărți de muzică alcătuită de arhiereul Nifon, de altfel, o lucrare de referință în ceea ce privește creația muzicală bisericească la români, în secolul al XX-lea. Volumul poartă pe întâia pagină gândul de recunoștință și ascultare față de Biserică, exprimat de autor prin următoarele cuvinte: „Sfântului Sinod al Sfintei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române, dedic această modestă lucrare, ca omagiu de respect, supunere și devotament”. Toate cele 10.000 de exemplare din Carte de Musică Bisericescă pe psaltichie şi pe note liniare pentru trei voci sunt însoţite de o prefaţă a ierarhului, din care redăm fragmentul final: „Piosul creştin şi inimosul Român, d-l Iorgu Dumitrescu, comerciant în comuna Podu Bărbierului, judeţul Dâmboviţa, care a tipărit mai multe cărţi religioase şi le-a împărţit gratuit Creştinilor, observând lipsa unei cărţi de cântări bisericeşti pe ambele musici, şi apreciind lucrarea mea ca folositoare bisericilor, mai ales de la sate, a bine-voit a o tipări cu cheltuiala sa, în 10.000 de exemplare; şi ne-am decis, a o împărţi în daru, tuturor preoţilor, cântăreţilor, învăţătorilor şi seminariştilor, spre vecinică pomenire a smereniei mele, care m-am ocupat multă vreme cu întocmirea ei, cum şi a d-lui Iorgu Dumitrescu, care a cheltuit, spre a se tipări”. Tot un fragment din prefața altei lucrări este și o mărturie limpede a înaltei griji pentru neam și țară, manifestată de cei doi misionari, ierarhul și filantropul, în anul celui de-al Doilea Război Balcanic, când România a intervenit militar alături de Grecia și Serbia, pentru asigurarea integrității teritoriilor naționale și pentru stabilitatea în regiune: „În vremea când Patria Română a sunat din trâmbiță, chemând pe fiii săi să facă din piepturile lor zid de apărare a hotarelor ei, și să aducă pace și liniște între noroadele creștine, care se răsboesc în preajma noastră, piosul creștin ortodox și inimosul român D-l Iorgu Dumitrescu din comuna Răcari (Podu-Bărbierului), județul Dâmbovița, dă la lumină o nouă carte, intitulată Patriarhii Vechiului Testament sau descrierea pământului Canaan din Palestina, pe care o dedică scumpei și vitezei noastre armate, distribuindu-o iarăși gratuit, ca și pe toate celelalte cărți religioase ce a tipărit. [...] Primiți, iubiți creștini și bravi soldați ai țării mele această minunată carte și folosiți-vă de învățămintele ce veți culege dintr-însa [...]” - era îndemnul pastoral prin care încheia Episcopul Nifon cuvântul său semnat în Galați, la data de 1 iulie 1913, cu multă grijă pentru întregul ținut al Dobrogei istorice, ce s-a aflat în jurisdicția sa canonică.

Ca și în cazul muzicii, o bogată experiență în sfera didactică, acumulată în anii de profesorat la București, a fost o altă notă distinctivă a ierarhului Nifon Niculescu. De aceea, la Dunărea de Jos a acordat atenție sporită formării personalului bisericesc, prin înființarea Școlii de Pictură și Ţesătorie Națională „Sfânta Ana”, de la Mănăstirea Celic-Dere, și consolidarea Școlii de Cântăreți Bisericești din Galați. De altfel, ca unul ce își amintea adesea cum se formase „de mic, pe piatra Bisericii, ascultând şi aprofundând frumoasele melodii ale muzicii orientale”, a propus constant în cadrul Sfântului Sinod întărirea și valorizarea statutului de cântăreţ în Biserică, un lucru de mare actualitate până în zilele noastre, când stranele numără din ce în ce mai puțin personal de vocație, în mediul rural fiind chiar o criză.

Din cauza stării de sănătate grav afectate după atentatul cu bombă de la Senat, din 8 decembrie 1920, în toamna anului următor și-a anunțat retragerea din scaun (începând cu 1 ianuarie 1922), scriind în cuprinsul cererii oficiale înaintate Sfântului Sinod, la 14 noiembrie 1921, după cum urmează: „În vremurile noi și așa de grele care vin, aș avea trebuință de întreaga mea putere, pe care nu o mai am după atentat și după 40 de ani în serviciul Bisericii și Școalei. Pătruns de marele rol al Episcopului în viitorul Bisericii și al Țării noastre, mă hotărăsc să las locul meu unui frate mai tânăr”.

S-a mutat la Domnul în dimineața zilei de marți, 27 februarie 1923. Paralizia care îl chinuia devenise foarte acută. Slujba Înmormântării a fost săvârșită joi, 1 martie, la Biserica Domnița Bălașa din București, de către episcopii Evghenie Piteșteanu, Teofil, locțiitor la Buzău, Platon Ciosu și Sofronie Vulpescu. De față au fost Mitropolitul Primat Miron Cristea, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei și Sucevei, prim-ministrul I.C. Brătianu, ministrul şcolilor, C. Angelescu, precum și alți înalți demnitari și foarte mulți credincioși, înmormântarea având chiar o aură națională, cu relevanță sporită pentru stat, întrucât era vorba de o victimă întârziată a unui atentat care vizase înlăturarea monarhiei prin destabilizarea politico-administrativă a țării.

Trupul ierarhului a fost așezat într-o criptă simplă, zidită romanat, din cărămidă, până la nivelul solului și cu pod de lemn, aflată în zona centrală a cimitirului Șerban Vodă-Bellu, aproape de capela mare, în partea dreaptă sau sudică. Crucea din piatră, de dimensiuni medii, se păstrează până astăzi. Poartă fotografia ierarhului, estompată de timp, și inscripția: „Aici odihnesc rămășițele pământești ale robilor lui Dumnezeu Episcopul Nifon 1923, în etate de 62 ani, Nicolae, Maria, Vișan, Dumitra”.