Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Episcopul Silvestru al Hușilor, ierarhul stins în dragostea poporului

Episcopul Silvestru al Hușilor, ierarhul stins în dragostea poporului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 13 Oct, 2021

Citește și: Episcopul Silvestru al Hușilor, ierarhul stins în dragostea poporului (II)

Silvestru Bălănescu (1838- 1900), cel de-al 33-lea Episcop în scaunul de la Huși (1886-1900), s-a născut în satul Pângărăcior din județul Neamț, la 16 iulie 1838, într-o familie cu șapte copii. Prin grija părinților săi, Vasile și Elena Bălan, a învățat mai întâi cu dascălii particulari Ion Orza și Ștefan, în satele vecine și apoi în târgul Piatra [Neamț] (cf. Ștefan Dinulescu, „Unele notițe despre viața și activitatea Preasfințitului Episcop al Hușilor Silvestru Bălănescu”, în Candela, XVI [1897], p. 318). După ce a parcurs un stagiu de învățătură la Mănăstirea Pângărați, copilul a fost încredințat să se formeze mai departe pe lângă un anume părinte ieromonah Chesarie de la Mănăs­tirea Bisericani - „călugăr deștept, pios și cu frica lui Dumnezeu”.

În aprilie 1854, la vârsta de numai 16 ani, se afla deja în rândul mona­hilor din acest așezământ. Foarte evlavios, deprins deja cu slujbele me­diului monahal și, totodată, dove­dind o înclinație aparte spre studiu, a venit la Iași, unde a urmat Seminarul de la Mănăstirea Socola. În vre­mea aceasta, la recomandarea rectorului Filaret Scriban, a devenit ierodiacon (1859) pe seama paraclisului din școală, un timp ocupându-se și de bibliotecă (1859-1863). După absolvire a suplinit catedra de Istorie universală și bisericească, cursul superior, la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iași, iar, mai târziu, în 1874, a predat și la Semi­narul din Roman morală, pastorală și liturgică.

Ca ierodiacon, între anii 1863 şi 1866, s-a îngrijit de slujbele și rânduiala de la racla Sfintei Cuvioase Pa­rascheva, aflată în biserica Mă­năs­tirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași. Cu susținerea cunoscutului Episcop cărturar Melchisedec Ștefănescu al Romanului, și-a continuat educația și formarea teologică la Academia Duhovnicească din Kiev (1868-1873), unde l-a avut coleg pe Anatolie Tihai, misionar basarabean, cunoscut pentru rolul său important în consolidarea Ortodoxiei din Japonia. După obținerea titlului de candidat în teologie a revenit în țară ca profesor la Seminarul „Central” din București (1874). În anii de profesorat a fost și un director emblematic al școlii, pe care a condus-o până în anul 1886. Între timp, la 16 septembrie 1879, a fost ales ierarh, cu titulatura de „Piteșteanu”. De o „bunătate ideală”, cu „o inimă îngerească”, a fost deo­sebit de apreciat între elevii semi­na­riști, pentru atitudinea sa părin­tească, manifestată prin milostenie pentru cei lipsiți și grijă aparte pentru încurajarea și formarea celor talentați. S-a numărat, de asemenea, printre „profesorii fără de arginți” și ctitori ai Facultății de Teologie din București, la a cărei înființare spera încă din vremea studiilor la Kiev. A predat Istoria dogmelor și, pentru un an, a fost întâiul decan al acestei instituții, ales de consiliu (1882-1886). A sprijinit foarte mulți studenți, în acest scop donând facultății și două imobile proprii, ca să se asigure un fond de burse pentru tinerii care urmau să își continue stu­diile teologice în țară sau peste hotare. Legat de acest aspect, precum și de cunoscuta sa lucrare filantropică, în necrologul prilejuit de înmormântare, se amintea astfel: „Spue Parisul, spue Viena, spue Kievul, spue Cernăuțiul, spue Iașul și Bucureștiul, câți tineri au văzut în Universitățile lor adunând lumina pentru stupul românismului, spre a cărui mărire ți-ai pus în joc numele, rangul, averea și munca personală. Spue văduvele și orfanii, spue săracii și străinii, când nu i-ai ascultat? Când nu i-ai ospătat? Când nu i-ai adăpat? Când nu i-ai adăpostit? Când nu le-ai dat sfat? Iar tinerii spue, când i-ai lipsit de lumină, dacă au cerut lumină?” (Bartolomeu Stănescu, [Cuvântare la] „Înmormântarea PS Silvestru, Episcop de Huși”, în Biserica Ortodoxă Română, XXIV [1900], 9, p. 831).

A condus comitetul de redacție al revistei Biserica Ortodoxă Română (1877-1885), periodic eclezial central în care a semnat nenumărate articole. A avut contribuții esențiale în teo­logia dogmatică, prin scrieri proprii și, mai ales, prin osteneala de a traduce și tipări, cu fonduri proprii, cele cinci volume de dogmatică (1892-1906) ale Episcopului Silvestru (Malevonski) de Canev, profesorul său de la Academia Duhovni­ceas­că. La vremea respectivă, lucra­rea era apreciată ca fiind cea mai amplă dogmatică din literatura de specialitate în limba română. Preo­cupat de o rânduire canonică cât mai temeinică pentru Biserica noas­tră, în sfera dreptului bisericesc, a tradus, tot din limba rusă, tratatul lui I. S. Berdnikov, profesor la Facul­tatea de Drept a Universității din Kazan, și a sprijinit material publica­rea Apologeticii profesorului N. P. Roj­destvenschi (1896). În 1890 a publicat pentru întâia oară „Catalogul bibliotecei Seminarului central” și „Tipicul serviciului arhieresc în zilele de sărbători mari”, rânduială introdusă la finalul Arhieraticonului tradus din limba greacă și, apoi, tipărită distinct, în 1925, la Mănăs­ti­rea Cernica. Având experiență edi­to­rială și înțelegând foarte bine efortul de traducere și tipărire, în anul 1881, îl găsim implicat în demersurile de reînființare și organizare a actualei Tipografii a Cărților Bisericești, inițiate de mitropolitul primat cu mari realizări, Calinic Miclescu (1875-1886).

Devenit arhiereu îndată după Războiul de Independență (1877- 1878), în noua treaptă ierarhică a fost cu atât mai mult preocupat de cinstirea ostașilor care se jertfiseră pentru neatârnarea Principatelor Române. Cu privire la eroii acestei mari izbânzi naționale, este de apre­ciat deosebitul simț anamnetico-patriotic cu care scria despre cinstirea și păstrarea memoriei lor în buleti­nul oficial al Sfântului Sinod:

„Datoria morală și-o poate împlini Biserica, înscriind în sinodicile [lăca­șurilor ei] pe cei căzuți în război ca niște martiri ai credinței și ai patriei. Să se înceapă a se pomeni la proscomidie timp de trei ani [numele lor], în toate zilele în care se va oficia Sfânta Liturghie. De aici înainte să se pomenească ca toți ctitorii de bise­rici în momentele destinate de Biserică pentru pomenirea tuturor celor adormiți întru nădejdea învierii”. Iar pentru îndureratele familii ale ostașilor martiri, mai propunea: „Datoria materială și-o poate îndeplini Biserica, rânduind cutii prin toate lăcașurile, cu inscripția: Cutia pentru ajutorul familiilor celor căzuți în războiul pentru credință și patrie, început în anul 1877”.

În 10 decembrie 1886 este ales de către Marele Colegiu Electoral în scau­nul de Episcop al Hușilor. În cuvântul de instalare le cerea preoților și credincioșilor, înainte de orice, să aibă dragoste între ei, dragostea evan­ghelică urmând să fie fundamentul întregii sale activități de episcop. Ca „un propovăduitor al ade­vărurilor creștine în înțelesul apos­tolic al cuvântului”, în cei 14 ani pe­trecuți în acest scaun chiriarhal a ținut un număr impresio­nant de con­ferințe pastorale și a cer­cetat toate mănăstirile, schiturile și localitățile eparhiei, astfel cunoscând în mod real starea morală și mate­rială a credincioșilor. A acordat o deosebită atenție formării temeinice a personalului bisericesc și prin înființarea școlilor de cântăreți din orașele Huși, Vaslui și Bârlad, având aici ca profesori protopsalți iscusiți. (Va urma)