Episcopul Silvestru al Hușilor, ierarhul stins în dragostea poporului (II)

Citește și: Episcopul Silvestru al Hușilor, ierarhul stins în dragostea poporului (I)

În timpul Episcopului Silvestru, Catedrala Eparhială din Huşi „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, ctitorie ștefaniană (1495), a trecut printr-un amplu proces de restaurare; i s-a re­construit turla deasupra pronaosului (1887-1889) și a fost împodobită cu o pictură valoroasă, realizată de Gheorghe Tattarescu, în perioada anilor 1890-1891. Ierarh erudit, a tratat cu multă considerație trecutul istoric al eparhiei și memoria înain­tașilor săi în scaunul de la Huși. Odată cu refacerea lăcașului chiriarhal, s-a ­îngrijit de criptele Episcopilor ­Inochentie (1752-1782) și Meletie Istrati (1851-1857), pe care le-a relocat în centrul naosului, precum și de edificarea unor monumente comemorative în incinta Centrului eparhial, cum ar fi cenotaful în cinstea Mitropolitului Veniamin Costachi. După cum scria contemporanul Ștefan Dinulescu, „a făcut monumentul de la altarul bisericei, în care s-au adunat și pus toate petrele mormântale vechi ce s-au mai păstrat, s-a făcut petruirea din jurul bisericei și un grilaj de lemn de stejar bine lucrat și văpsit, care desparte vechiul cimitir dimprejurul bisericei, de curtea Episcopiei”.

De altfel, grija pentru lăcașurile de cult și-o arătase, cu generozitate, în multe locuri din eparhie, din București și din alte părți. În anul 1880 a plătit lucrările de pictură și refacere a stranelor, la Biserica „Bradu Staicu”, care s-a aflat în apropierea actualei Biblioteci Naționale a României situată la intersecția bulevardelor Unirii cu Mircea Vodă, din inima Capitalei. Alte sfinte lăcașuri cunoscute, în istoricul cărora a rămas ca binefăcător și ctitor, mai sunt bisericile „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, din Vaslui - o altă însemnată ctitorie ștefaniană (1490) -, unde s-a îngrijit de poleirea a 40 de icoane ale catapetesmei și de argintarea Axioniței (1894), precum și „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, de la Mănăstirea Văratec, unde, de asemenea, a susținut financiar împreună cu Episcopul Ghenadie Enăceanu lucrările de pictură executate de ucenicul lui Tattarescu, Gheorghe Ioanid. Și, după cum vom vedea, numele său nu lipsește din istoria amplelor dezbateri de la sfârșitul secolului al XIX-lea pe marginea construirii Catedralei Naționale.

Astfel, ierarh deosebit de distins, cu o voce importantă în Sinodul Bisericii și în Senatul țării, a manifestat o preocupare majoră față de mult întârziatul proiect al construirii Catedralei Mântuirii Neamului. De pildă, cu numai doi ani înainte de trecerea la cele veșnice, cu ocazia unor dezbateri pe marginea bugetului alocat pentru edificarea lăca­șului, sumă care se tot micșora, Silvestru Bălănescu își făcea cunoscută părerea de rău prin următoarea intervenție: „Dacă am luat cuvântul în chestiunea de față, este mai mult pentru a exprima regrete că de la 1884, de când s-a votat suma de 5 milioane de lei pentru facerea unei catedrale în București, în amintirea evenimentelor însemnate, începând cu independența, și până astăzi s-a trecut cu vederea și s-a lăsat de azi pe mâine începerea unei asemenea lucrări, și apoi se știe că cu cât se depărtează oarecum de la timpul cuvenit, de la împrejurările care motivează edificarea unui așa monument, cu atât se răcește entuziasmul. De aceea vă rog, cu această ocaziune, ca această idee măreață, emisă de țara întreagă, după propunerea marelui om de stat, regretatul Ion C. Brătianu, să se pună în practică și să se sfârșească odată cu nepăsarea de aceste sfinte locuri, de aceste sfinte și mari monumente ale țării” (Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului - istoria unui ideal, Ed. Basilica, București, 2011, pp. 34-35).

Silvestru Bălănescu, „podoabă a episcopatului român”, s-a mutat la Domnul în dimineața zilei de 25 noiembrie 1900, la vârsta de doar 62 de ani, în urma unei răceli foarte puternice. Trei zile mai târziu (28 nov), slujba Înmormântării s-a ținut la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din centrul Capitalei, în prezența membrilor Sfântului Sinod și a ministrului cultelor și instrucțiunii publice, C.C. Arion. Au participat profesori colegi de la Facultatea de Teologie din București, o delegație din partea Senatului și alte perso­nalități. Cuvântările ținute la finalul slujbei, în fața unui mare număr de credincioși, toate au avut ca fond comun evocarea unui ierarh profund regretat de contemporani. Mai întâi, cea ținută de profesorul Constantin Erbiceanu, a fost pusă sub semnul cuvintelor Înțelepciunii lui Sirah: „Să lăudăm pe bărbații cei vestiți în neamul lor. […] Trupul lor cu pace s-a îngropat, şi numele lor trăieşte între neamuri. Înțelep­ciunea lor o povestesc popoarele și lauda lor o vestește adunarea. […] Toți aceștia în neamurile lor s-au mărit și în zilele lor au fost de laudă. Sunt dintre ei unii care au lăsat nume, ca să se vestească laudele lor” (Sirah 44, 1; 44, 14-15; 44, 8-9).

Un alt discurs prilejuit de trecerea la Domnul a îndrăgitului ierarh a fost rostit chiar pe marginea mormântului, la Cimitirul Șerban Vodă-Bellu din București, de studentul Bartolomeu Stănescu, nimeni altul decât viitorul Episcop al Râmnicului (1921-1938). Acesta dădea glas recunoștinței a generații de studenți povățuiți și susținuți filantropic de profesorul și decanul lor, asociindu-l pe ierarh - care la Botez primise numele Simeon - cu personajul biblic „Simon, fiul lui Onia, preotul cel mare, [care] în viața sa a sprijinit templu Domnului și în zilele sale a întărit locașul cel sfânt. [...] El a păzit pe poporul său de cădere și a întărit cetatea împotriva năvălirilor dușmane” (Sirah 50, 1, 4).

„Stins în dragostea poporului”, cum atât de frumos se exprima Petru Gârboviceanu la înmormântare, Episcopul Silvestru Bălănescu al Hușilor a avut o activitate vastă și cu adevărat folositoare în toate sferele vieții bisericești. Între altele, acest lucru se înțelege astăzi și prin monografia de aproape 1.000 de pagini ce i-a fost dedicată în anul 1896, la împlinirea unui deceniu de păstorire la Huși, de către revizorul eparhiei (Silvestru Bălănescu, Episcop Eparchiei Hușilor între anii 1886-1896, colecțiune de iconomul Coman Vasilescu). De asemenea, de remarcat este și faptul că în revista Biserica Ortodoxă Română are unul dintre cele mai ample necrologuri închinate ierarhilor români de la cumpăna veacurilor XIX-XX. Acestea toate sunt mărturii că Episcopul Silvestru a fost cu adevărat un părinte duhovnicesc, făcând parte dintr-o generație de clerici-cărturari entuziaști, plini de credință, evlavie, spirit de erudiție și jertfelnicie pentru Biserică și societatea românească, în ansamblu.

Ierarhul de la Huși a fost bine cunoscut între contemporani și s-a bucurat de apreciere, fiind decorat cu „Steaua României” (1881) și „Coroana României” (1882). În ultimul an de viață (1899), fusese ales și membru onorific al Academiei Teologice Duhovnicești din Petersburg.

În ceea ce privește mormântul său din Cimitirul Șerban-Vodă, acesta s-a aflat ori încă se află în partea centrală a ansamblului funerar, nu departe de capela mare. Deși este indicat de istoricul și catagrafistul Gheorghe Bezviconi la numărul 28 din figura 41 (cf. Gheor­ghe Bezviconi, Necropola Capitalei, Ed. Museum, Chișinău, 1997, p. 197), din păcate, în prezent, nu poate fi identificat cu certitudine în teren, după vreo inscripție ­funerară. Totuși, conform ultimelor date aflate recent din arhivele ­ACCU, este consemnat că ierarhul ar fi înhumat în mormântul familiei profesorului și scriitorului Constantin G. Banu (1873-1940), din aceeași figură, însă indicat, tot de G. Bezviconi, la numărul 21.