Etimologiile „vindecării” în Sfânta Scriptură

Amplul context terminologic al Sfintei Scripturi surprinde sistematic, în imagini și tablouri conceptuale, o realitate existențială adâncă, îndreptată obiectiv și ascendent spre dobândirea mântuirii personale. Structura complexă de idei și de forme prin care se explică generic termenul de vindecare sau tămăduire vine să completeze realitatea perenă a regăsirii personale în taina hristologică a Logosului înomenit.

Etimologia cuvântului „vindecare”, asimilată de cele mai multe ori cu funcție atributivă, pornește din substantivul grecesc terapon (-ontos), desemnând la modul propriu „un tovarăș de luptă, un ajutor sau aghiotant”. De pildă, în literatura homerică, „aghiotanții” lui Achile (gr. therapontes) sunt: Patrocle, Automedon sau Alcimos. Pe de altă parte, poezia antică a preluat termenul cu înțelesul de „slujitor al zeilor” (gr. terapontion), așa cum erau socotite de pildă „muzele”. Verbul denominativ (gr. terapevo) se referă în mod conjunctural la „îndeplinirea unei anume slujiri” sau mai curând a unei „responsabilități interpersonale”. În ascensiunea lui spre Sfânta Scriptură, termenul se definește prin grija pe care trebuie să o manifeste cineva pentru un bolnav. Formele derivate se apropie și mai mult de sensurile uzuale ale „vindecării” sau „terapiei” biblice. Prin etimologia grecescului terapeia (-ion) descoperim mai cu seamă „slujirea, grija, aplicabilă în cultul religios”, un tratament medical prin întrebuințarea plantelor medicinale (homeopatie). Subiectul acestui act medical este bineînțeles terapeutul (gr. terapevtis), definit etimologic „credinciosul care se ocupă de cel bolnav și care îl îngrijește”. În mod firesc de aici rezultă slujirea celor care se află în suferință, pe care o găsim amintită mai târziu în Evanghelia din Duminica Înfri­coșatei Judecăți: „...bolnav am fost și M-ați cercetat” (cf. Mt. 25, 36; gr. istenisa, kai epeskepsaste...) (cf. Pierre Chantraine, Dictionnaire Etymologique de la Langue Greque. Histoire des Mots, Tome i, A-D, Les Editions Llincksieck, 1977, p. 430).

Etimologii juridice în Vechiul Testament

Cuvântul „vindecare” (din gr. terapevo) dezvoltă mai multe ocu­rențe scripturistice, socotite sistemativ și corelativ cu diferitele trimiteri din Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament (VT), textul de la Ieșire 21, 19 oferă câteva trimiteri normative cu privire la rana provocată prin lovirea de un terț și forma asimilării quasi-juridice a acesteia: „De se va scula şi va ieşi din casă cu ajutorul cârjei, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de moarte, ci va plăti numai împiedicarea aceluia de la muncă şi vindecarea lui”. Textul poate fi tradus prin prevederile Noului Cod Penal din capitolele: „Loviri și alte violențe” (NCP, Art. 191, alin. 1 și 2), „Lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte” (cf. NCP, Art. 193), precum și în prevederile consemnate la „Ultraj” (cf. NCP, art. 255, 278). În rezumat, legea prevede că „fapta prin care se produc leziuni traumatice sau prin care este afectată sănătatea unei persoane, fiind necesare îngrijiri medicale pentru vindecare, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă” (NCP, Art. 191, alin. 2). Rezultă faptul că folosirea termenului biblic se face la sensul propriu, care reiese din forma denotativă a actului biologic în sine.

Tot în Vechiul Testament putem identifica și folosirea figurativă sau conotativă a termenului. De pildă, profetul Ieremia vorbește despre o „vindecare de păcate” a poporului ales: „Aşteptăm pace şi iată nu este nici un bine; aşteptăm timpul vindecării, şi iată groaza” (Ier. 8, 15); „Le voi lega rănile ca să-i vindec şi le voi descoperi belşug de pace şi de adevăr” (Ier. 33, 6). Profetul descrie aici lupta poporului întreg cu păcatul, primită înaintea lui Dumnezeu ca o „vindecare” de fărădelege, de întinare și de orice fel de impietate socială.

Uzanțe medicale în Noul Testament

Noul Testament oferă o perspectivă mult mai amplă raportată la sensurile și etomologiile vindecării. În acord cu specificul Evangheliei sale, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca este cel mai uzual autor nou-testamental al termenului de vindecare, urmând îndeosebi va­lențele sale denotative. În virtutea acestui fapt și ținând cont de va­lențele lui concrete, vindecarea devine un cuvânt-cheie al lucrării mântuitoare a lui Hristos: „Iar mulţimile, aflând, au mers după El şi El, primindu-le, le vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare îi făcea sănătoşi” (Lc. 9, 11; gr. „...kai tous hreian ehontas terapeias iasato”).

Tot la Sfântul Evanghelist Luca, de data aceasta în Cartea Faptele Sfinților Apostoli, regăsim o descriere a incriminării Apostolilor Petru și Ioan de către sinedriști, în baza acuzațiilor legate de credința în Înviere. Și de data aceasta, raportat la subiectul nostru, descrierea este denotativă, Sfântul Luca vorbind despre actul practic al unei vindecări minunate făcute de cei doi Apostoli, săvârșite în această împrejurare: „Căci omul cu care se făcuse această minune a vindecării avea mai mult ca patruzeci de ani” (cf. F.Ap. 4, 22).

În sens conotativ, Noul Testament ne trimite la Cartea Apocalipsei, unde termenul apare redat în varianta etimologică sursă, aceea de tămăduire: „Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (cf. Apocalipsa 22, 2; gr. „...eis terapeian ton etnon”).