Familia creștină în universul liric eminescian

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat 2026 drept „Anul omagial al pastorației fami­liei creștine” și „Anul comemora­tiv al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, monahii, soții și mame)”, subliniind rolul fundamental al familiei și al femeii în păstrarea identității creș­tine și în transmiterea credinței din generație în generație. În ziua comemorării nașterii lui Mihai Eminescu, vă invit să redescoperim finele nuanțe ale gândirii sale atotcuprinzătoare, mereu actuale și inepuizabile, care a surprins, cu o forță aproape nepământeană, marile frământări spirituale, culturale, istorice, sociale și politice ale societății românești, valabile deopotrivă în vremea lui și astăzi. În acest cadru, propun atenției atitudinea poetului nostru național față de familia creștină, care, cu precădere în contemporaneitate, se confruntă cu provocări multiple.

Eminescu, nu doar geniu liric, ci și jurnalist profund al veacului al XIX-lea, a acordat un loc special familiei în opera sa literară și în publicistică. Deși cunoscut mai ales pentru versurile filosofice și contemplative, el nu a ignorat importanța familiei, în ambele ei ipostaze: de realitate concretă (biologică) și de ideal moral, social și spiritual. Crescut într-un mediu tradițional, profund religios, poetul a purtat de-a lungul vieții valorile acelei educații. În scrierile sale, de la poeziile timpurii, pline de dor de părinți și de „acasă”, până la articolele de ziar cu ton mo­ralizator, regăsim numeroase reflecții despre rostul și sacralitatea familiei, prezentate ca nucleu al dragostei și al jertfei, fundament al națiunii și parte dintr-o orânduire divină a lumii.

Experiențele familiale și educa­ția religioasă din copilărie, apoi dezamăgirile anilor maturității în încercarea de a-și clădi propriul cămin au lăsat urme adânci în sufletul lui Eminescu, reflectându-se explicit și implicit în opera lui. În poezie, tema nu este una stri­dentă, însă iese la iveală în diferite forme, îndeosebi prin ima­gini ale iubirii și ale dorului de cei dragi. Deși Eminescu nu a scris poezii didactice despre insti­tuția familială, valorile acesteia apar filigranate în multe versuri, fie sub forma dragostei de mamă și de tată, fie ca elogiu al iubirii dintre bărbat și femeie, fundament al căsniciei. Să ne amintim de poezia O, mamă, unde se devoalează atașamentul față de ființa ce l-a născut. Dragostea nețărmurită a poetului pentru Raluca, buna lui maică, o găsim exprimată și în poemul Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, publicat chiar în anul morții ei, 1876: „Pe maică-mea sărmana atâta am iubit-o/ Și totuși când pe dânsa cu țărână-a coperit-o,/ Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă/ Și aș fi vrut cu dânsa să mă puie-n groapă [...]/ Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă/ Și rătăcit la minte strigam unde ești, mamă?/ Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râu/ Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu”.

Pe lângă relația mamă-fiu, iubirea dintre un bărbat și o femeie, în ipostaza ei curată, reprezintă unul dintre motoarele liricii eminesciene și, totodată, oglinda unui ideal familial. Critica literară și exegeții creștini au remarcat că opera eminesciană abundă în versuri care, cu neobosită forță, cântă iubirea dintre bărbat și femeie, expresie a dragostei lui Dumnezeu față de lume. În viziunea comentatorilor, familia creștină se întemeiază pe relația afectivă dintre soț și soție, având ca arhetip spiritual legătura de iubire dintre Hristos și Biserică. Or, Eminescu, supranumit adesea și „poetul iubirii”, a elogiat în numeroase creații sentimentul sublim al dragostei, care, în viziunea creș­tină, stă la baza căsniciei și a familiei. Iată câteva exemple: Floare albastră, Dorința, Atât de dulce, Cântec de nuntă, Lasă-ți lumea… etc.

Mai târziu însă, odată cu trecerea anilor și cu acumularea dezamăgirilor, tonul devine mai grav, meditativ. Eminescu începe să evoce și iubiri pierdute, neîmplinite, subliniind drama celui ce nu a reușit să-și realizeze visul de a întemeia un cămin. În poezii precum Trecut-au anii, Despăr­țire, Departe sunt de tine sau în celebrul poem-filosofic Luceafărul, autorul explorează triste­țea și regretul în dragoste, punându-și întrebări existențiale, meditând asupra vieții și asupra scopului ei ultim. Acest contrast se poate citi, alegoric, ca o crucială alegere între viața simplă, omenească (im­plicând familie și iubire lumească) și aspirația spre absolut, care însă e solitară. Eminescu pare să plângă soarta geniului rămas fără familie, în opoziție cu fericirea comună a oamenilor de rând, care se au unul pe altul.

Un alt aspect al viziunii poetice eminesciene se leagă strâns de noțiunea lărgită de familie, privită ca obârșie și legătură cu locurile natale. În unele poezii, se exprimă direct dorul de „acasă”, de meleagurile copilăriei unde se găseau părinții și frații săi. Poemul intitulat sugestiv Din străinătate surprinde sufletul rătăcitor al adolescentului, aflat departe de țară și tânjind după casa și vatra părintească. Poetul mărturi­sește că atunci „când toți își au plăcerea și zile fără nori,/ Un suflet numai plânge” la ale „patriei dulci plaiuri”, iar inima i se mistuie de un „dor nemărginit”. Dorul de sat și de familie îmbracă forma unui dor de rădăcini, de identitate - sentiment definitoriu pentru sufletul său romantic și totodată profund național. Poezia Din străinătate are și un substrat moral: ea ne învață, pe un ton cald, accesibil, că oricâte bu­curii materiale ai avea printre stră­ini, sufletul tot va tânji spre dra­gostea și căldura casei, a căminului. Legătura cu părinții, frații și pământul natal dă sens exis­ten­ței, alină suferința, înfrumusețând chiar perspectiva sfârșitului vieții.

Nu în ultimul rând, spiritualitatea liricii eminesciene arată o dimensiune familială în relația omului cu divinitatea. Poetul credea cu tărie într-o ordine divină a lumii și într-un Tată ceresc atotputernic. În bine cunoscuta poezie Rugăciunea unui dac, Eminescu se adresează direct lui Dumnezeu numindu-L Părinte: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțu­mesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. Prin aceste versuri, el recunoaște depen­dența fiin­ței umane de Creator și Îi mulțu­mește ca un fiu recunoscător tatălui său. Se evidențiază, așa­dar, credința poetului că între Dumnezeu și oameni există o legătură de tip familial: El este Tatăl ceresc, iar noi - copiii Lui în lume. Familia umană, în ansamblu, se află sub oblăduirea lui Dumnezeu, făcând parte din planul Său. În mod remarcabil, Eminescu nu vede vreo contradicție între dragostea dumnezeiască și iubirea dintr-o familie omenească, ci pe ultima o consideră tocmai un ecou al dragostei divine în lume. Prin urmare, în universul său liric, familia (tatăl, mama și copiii) apare integrată armonios în viziunea creștină mai largă despre iubire și viață.

Concluzionând, la Eminescu familia creștină este spațiul sacru al iubirii jertfelnice, al educației morale și al continuității neamului, rânduită de Dumnezeu ca temelie a persoanei, a societății și a identi­tății naționale.