„Femeia se va mântui prin naştere de fii“

Influenţa şcolii rabinice de exegeză scripturistică asupra primilor autori creştini este indubitabilă. Însă semnele Noului Legământ trec prin mijlocul textelor aflate în discuţie asemenea unui fir roşu. Vom analiza în cele ce urmează contribuţia Epistolelor Pastorale pauline la dezvoltarea Tainei Cununiei.

Încercările unor scriitori moderni de a considera mărturiile scripturistice despre Taina Cununiei şi diferite aspecte ale acesteia drept pure dovezi ale inferiorităţii femeii în raport cu bărbatul sunt extrem de slabe. Scânteia raţionalităţii divine transpare din fiecare text care pare dificil la prima vedere.

Credinţă, iubire, sfinţenie

Un exemplu al mărturiilor oarecum contradictorii din Noul Testament cu privire la Taina Cununiei apare în debutul primei Epistole către Timotei: "Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire. Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu. Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" (1 Timotei 2, 8-15). Ultima frază răstoarnă, aşa cum ne-am obişnuit, firul logic al sfaturilor anterioare. Femeilor nu le este îngăduit să le ţină lecţii bărbaţilor, desigur, din cauza erorii Evei, însă ce lecţie este mai utilă pentru aceştia decât credinţa, iubirea şi sfinţenia? Nu credem că există un exemplu mai puternic pe acest pământ decât o persoană tare în credinţă, profundă în iubire şi lucrătoare în cele sfinte. Astfel, aici Sfântul Apostol Pavel osândeşte guralivitatea inutilă şi dorinţa de pedagogie săcâitoare. El îndeamnă femeile la o smerenie tăcută, dar nu le condamnă la o muţenie răbdătoare în faţa unor stăpâni atotştiutori. Unii autori latini (printre care se numără până şi marele scolastic Toma dâAquino) au considerat femeia, pornind de la ultima frază cuprinsă aici, drept un simplu instrument reproductiv. Nu aceasta este desigur intenţia Sfântului Apostol Pavel aici. Naşterea de fii împlineşte femeia, dar nu reprezintă unicul său scop pe acest pământ, aşa cum se observă din partea a doua a frazei.

Monogamia şi curăţia Căsătoriei

Încă de la început creştinismul a promovat monogamia şi necesitatea grijii faţă de propria familie. Lucrul acesta se observă cu uşurinţă din următorul fragment: "Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (1 Timotei 3, 2-4). Nota bene: rânduiala din propria casă este o dovadă aproape supremă pentru capacitatea ulterioară de administrare a persoanei alese în cler. Însă în perioada respectivă mai exista un pericol teribil, care a afectat creştinismul în istorie mai mult decât intenţiile desfrânate şi neglijente: ascetismul care condamnă căsătoria. "Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune" (1 Timotei 4, 1-5). Căsătoria a fost considerată de unele secte (de ex. encratiţii) ca fiind spurcată. Această atitudine a fost condamnată de sinoade locale ale Bisericii (de ex. Gangra). În secolul al IV-lea întâlnim la Sinodul Ecumenic de la Niceea problema impunerii celibatului preoţilor, un fapt care nu s-a realizat în Răsărit, dar care, din nefericire, s-a materializat în Apus. Vom reveni cu altă ocazie asupra acestei teme extrem de sensibile.

Problema văduvelor

În primele veacuri creştine s-a realizat o adevărată misiune de ajutorare între comunităţile creştine. Printre elementele acestei misiuni sociale se număra şi sprijinirea văduvelor, însă a celor cu adevărat văduve. "Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui singur bărbat; dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun. Iar de văduvele tinere fereşte-te. Căci atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, şi nu numai leneşe, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case şi să nu dea potrivnicului nici un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după satana. Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve" (1 Timotei 5, 9-16). Pasajul citat reglementează câteva aspecte esenţiale. Văduvele nu pot fi ajutate decât dacă au împlinit anumite condiţii. Rudele lor sunt încurajate să ia notă de ceea ce se petrece şi să contribuie la ajutorarea lor. De asemenea, văduvele tinere sunt încurajate să se recăsătorească mai degrabă decât să aibă un comportament neadecvat. Observăm din nou aici atitudinea radicală a Sfântului Apostol Pavel în faţa păcatului clevetirii sau guralivităţii excesive. Pentru a contracara acest exces foarte dăunător, el îi scria şi Sfântului Apostol Tit: "Dar tu grăieşte cele ce se cuvin învăţăturii sănătoase. Bătrânii să fie treji, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare; bătrânele de asemenea să aibă, în înfăţişare, sfinţită cuviinţă, să fie neclevetitoare, nerobite de vin mult, să înveţe de bine, ca să înţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii, şi să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu" (Tit 2, 1-5). Femeile căsătorite care au ajuns la bătrâneţe sunt îndemnate să ofere un exemplu demn de urmat soţiilor tinere pentru ca acestea să îşi păstreze familia unită. De altfel, un model bun face mai mult decât toate sfaturile pline de înţelepciune oferite de o persoană înrăită. Deşi nu îi putem învăţa pe alţii cum să iubească, ei pot să privească la felul cum iubim noi şi să decidă dacă doresc să-l urmeze sau... să se ferească de el.