Hristos ca „medicament al vieții” în scrierile Sfântului Efrem Sirul

Proclamând anul 2024 drept An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și An comemorativ al tuturor sfinților tămăduitori fără de arginți, Patriarhia Română oferă tuturor creștinilor ocazia ­prielnică de a se implica cu un și mai mare impuls duhovnicesc în opere filantropice și de ajutorare a celor bolnavi, învățându-ne că îngrijirea celor în suferință este manifestare concretă, vizibilă a ­iubirii milostive și că sănătatea trupească este strâns legată de cea sufletească. Având în vedere că Mântuitorul Hristos este principalul model în îngrijirea bolnavilor, iar El a lucrat adesea în mod minunat prin sfinți, în Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor sunt comemorați toți sfinții tămăduitori fără de arginți, printre care amintim pe: Sfântul Evanghelist Luca și Sfânta Muceniță ­Tecla, din aceeași perioadă; cei doisprezece doctori ­fără de arginți pomeniți la proscomidie: Cosma și Damian, Chir și Ioan, Pantelimon și Ermolae, Samson și Diomid, Mochie și Anichit, ­Talaleu și Trifon și mulți alții.

Toți acești sfinți, trăgându-și „seva duhovnicească” de la Mântuitorul Hristos, Izvorul sfințeniei, au dobândit harismele vindecărilor miraculoase, așa cum Însuși Hristos i-a încredințat pe ucenicii Săi spunându-le: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 14, 12).

Deși nu a fost unul din Sfinții Tămăduitori, Sfântul Efrem Sirul a avut un alt dar de la Dumnezeu, acela al luminării minții și al inspirației în a compune cele mai de suflet hrănitoare imnuri și cuvântări în versuri din întreaga istorie a Creștinismului, toate în limba siriacă, limba sa nativă, pentru aceasta fiind recunoscut cu apelativul de harpă a Duhului. Compunând imnuri despre cele mai importante praznice împărătești atribuite Mântuitorului (Nașterea și Epifania, Răstignirea și Învierea Sa și chiar despre a doua Venire a Domnului), Sfântul Efrem, ajutat și de caracterul liric al creației sale, este printre foarte puținii Părinți ai Bisericii care pune un accent atât de mare pe trăsătura lui Hristos de „medicament al vieții”.

Epitetul de „medicament al vieții” este folosit de sfântul nostru sirian în legătură cu Mântuitorul, în diverse contexte și împrejurări, fie legate direct de Persoana Sa, fie de un anumit loc sau spațiu. Spre exemplu, Raiul, Paradisul promis de către Mântuitorul tuturor celor care vor crede în El și Îi vor urma poruncile este cuprins în întregime de mireasma acestui medicament al vieții care este Hristos. Astfel, conform Sfântului Efrem, „Paradisul ne tămăduiește bolile ce au intrat în lume prin șarpe (diavolul), răsuflarea ne oferă dulceața la amărăciunea acestui loc și îmblânzește blestemul pământului nostru”.

În imnurile lui Efrem, termenul „medicamentul vieții” îl portretizează frecvent pe Iisus ca fiind nu doar leacul, ci și medicul care îl oferă. Folosirea verbului „a trimite” raportat la epitetul hristic ne înfățișează fără dubii trimiterea Fiului în lume, ca operă mântuitoare a Tatălui. Chiar dacă în alte imnuri Efrem folo­sește alte verbe, rolul și funcția „medicamentului vieții” sunt aceleași. În Imnul 13 despre Naștere, Efrem vorbește despre „medicamentul care a coborât pentru a o reînvia pe mama mamei sale (pe Eva)”. Tot în aceeași colecție de imnuri, dar în cel cu numărul 26, Efrem Îl caracterizează pe Iisus ca fiind „medicamentul vieții care S-a întrupat pentru a-i oferi lui Adam nemurirea și pentru a nimici pe devorator (Diavolul)”.

Una din trăsăturile artistice remarcabile ale Sfântului Efrem este maniera în care reușește să-și amplifice ideile și sentimentele transmise prin imnurile sale, folosindu-se de comparații și antiteze sugestive. Având drept ­cadru Raiul, sfântul sirian por­nește de la antiteza dintre medicament și otravă, numind Pomul Raiului (cel al cunoașterii binelui și răului din care li s-a interzis primilor oameni să guste) „otravă a morții”. Așa cum „medicamentul vieții” se află în contrast cu „otrava morții”, spune Sfântul Efrem, tot aceeași stare antitetică există și între „Pomul vieții” și „Pomul cunoaș­terii”, cel care a dus la moartea protopărinților noștri Adam și Eva, omenirea având neapărată nevoie de „medicament” pentru a se hrăni spre a avea din nou viață. Atribuind, așadar, „medicamentului” nu doar un rol tămăduitor, ci și unul hrănitor, Efrem, în multe din imnurile sale, îl pune pe acesta alături de alte elemente alimentare cu puternice conotații hristice precum pâinea, pâinea nedospită, mielul, rodul și ciorchinele, oferind ascultătorilor săi din trecut și nouă, cititorilor din prezent, o extrem de puternică impresie literar-artistică.

După ce fixează acest cadru paradisiac, Efrem are în vedere, de data aceasta și în una din predicile sale, integrarea Mântuitorului Hristos în el, mai precis afirmând nu doar despre Persoana Sa, ci și despre cuvântul și învățătura Sa că sunt „medicamentul vieții”, iar în Imnurile Nașterii, analizând genealogia vetero-testamentară a lui Hristos, Sfântul Efrem folosește același epitet atribuit Lui, referindu-se la Ruth, străbunica Regelui David, din neamul căruia urma să se nască Hristos. Sfântul sirian, referindu-se la episodul din Vechiul Testament (Rut 4, 10-14), afirmă cu certitudine că aceasta a recunoscut în Booz prezența Mântuitorului, de aceea acceptând să devină soția sa și să fie consemnată în genealogie ca făcând parte din neamul omenesc al Mântuitorului.

 Euharistia, Taina de căpătâi a tuturor creștinilor prin care aceștia se unesc real și fizic cu Mântuitorul, nu avea cum să nu se regăsească și în imnurile Sf. Efrem. În Imnurile Azimelor, Efrem, după cum era de așteptat, atribuie Pâinii Euharistice același epitet de „medicament al vieții” atribuit lui Hristos, accentuând că Pâinea nu doar simbolizează Trupul Mântuitorului, ci este chiar „Pâinea cea vie a Fiului”.

Pentru a descrie venirea în lume a „medicamentului vieții” și împlinirea lucrării iconomice a Tatălui, Sfântul Efrem folo­sește o serie de verbe cu scopul exprimării Tainei Întrupării, verbe specifice vocabularului teologic din mediul grec, dar și unele particulare mediului sirian. Atât în predica în proză despre Hristos, cât și în creațiile sale lirice, Efrem folosește verbe precum „a coborî”, „a răsări” și „a se înveș­mânta cu trup”, încercând să exprime, pe cât este cu putință limbajului omenesc, marea Taină a pogorârii Fiului lui Dumnezeu printre oameni ca „medicament al vieții”.

 O temă centrală și des abordată în literatura teologică siriană este cea a pogorârii la iad a lui Hristos, pentru a elibera de acolo și sufletele tuturor drepților și ale celorlalți oameni din Vechiul Testament care așteptau, cu credință și bucurie, venirea lui Mesia. Sfântul Efrem, ca un corifeu al literaturii siriene, exprimă în imnurile sale această biruință a Mântuitorului asupra Șeolului (denumirea siriană a iadului) folosind verbe precum „coborî” și a „prăda”, pentru a accentua că și cei morți au la fel de mare nevoie de „medicamentul vieții” precum cei vii.

Fiind cel mai de seamă teolog-poet al creștinătății, prăznuit ca sfânt în toate confesiunile, Sfântul Efrem Sirul se bucură de o atenție din ce în ce mai sporită și în mediul românesc, începând, mai ales, cu traducerea în limba noastră, de la finalul secolului trecut, a lucrării renumitului specialist în studii siriace Sebastian Brock, la aceasta adăugându-se recentele traduceri din greaca veche ale imnurilor și cuvântărilor Sfântul Efrem, realizate la diverse edituri.