Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Împlinirea pilduitoare a comunității în Biserică
Până de curând nu m-am gândit că frumusețea unei catapetesme din inima Bărăganului, o icoană a Maicii Domnului, trecutul și personalitățile istorice ale locului pot crea atât de tainice și durabile legături între generații, între membrii unei comunități, pot stabili punți către viitor doar prin simplul fapt că ele există. Când am vizitat biserica cu hramul „Înălțarea Domnului” din satul ialomițean Grindu, adevărul mi s-a revelat extrem de convingător. Aici, această contingență poartă semnul unei împliniri exemplare a comunității, în care copiii și bătrânii reprezintă preocuparea majoră a Bisericii.
La Grindu, în județul Ialomița, anul acesta toamna s-a așezat ca o pasăre peste cuibul său. Dâre vagi de nori zdrențuiți se ridică și dispar rapid pe cer, aerul nefiresc de cald miroase a flori de crăițe strivite în palme, iar lumina zilei se „rotunjește”, preschimbându-și strălucirea într-o atingere gingașă, galben-aurie, ce-ți mângâie obrazul. Poate dintr-o astfel de întâlnire s-a născut și satul tocmai în acest punct de pe „drumul Făgărașului”, pe care se „scurgeau” odinioară oierii transilvăneni cu turmele lor către bălțile Ialomiței, oameni așezați într-ale credinței, care au întemeiat așezări și au ctitorit multe biserici în zonă. Cea de la Grindu, cu hramul „Înălțarea Domnului”, monument istoric, a fost ridicată de marele clucer Ispas Făgărășanu, între 1838 şi 1842, pe temelia uneia mai vechi, zidită de marele șetrar Drăgan Făgărășanu, la 1816, și doborâtă de cutremurul din 1837, ctitorie din care se mai păstrează doar clopotnița. Dar emblematică pentru biserică și comunitate rămâne catapeteasma, o bijuterie unică în Bărăgan, care, prin frumusețea ei, mărturisește despre slujirea preoților, despre comunitate și viitorul acesteia.
Catapeteasma, emblema bisericii
Din punct de vedere arhitectonic, lăcaşul din Grindu se numără printre cele mai frumoase biserici din Muntenia. Din pisania așezată deasupra ușii de la intrare aflăm că „târnosirea s-a făcut în zilele prea luminatului domn Alexandru Dimitrie Ghica, mitropolit în scaun Prea Sfinția Sa chir Neofit, luând săvârșire cu sfințirea ei în anul de Mântuitorul nostru Iisus Hristos leat 1841”.
Așezată în partea de răsărit a comunei, biserica impresionează prin grandoare și măreție. Arhitectura, bogăția picturii și sculptura catapetesmei din lemn de tei aurit, lucrată probabil în Sfântul Munte Athos, și adusă aici în anul 1841, sunt elemente ce-i conferă eleganță și frumusețe. Catapeteasma este asemănătoare cu cea din Catedrala Voievodală a Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei. Valoarea artistică a acesteia a fost apreciată de mari cunoscători ai artelor, cum au fost doctorul Istrate, comisarul Expoziţiei din 1906, care a voit s-o expună la Bucureşti, Tache Ionescu, care a cercetat-o de câteva ori, şi eruditul Nicolae Iorga, care a vizitat-o în 1929. Între anii 2015 şi 2017, aceasta a fost restaurată, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor.
În curtea bisericii se află un cavou zidit în anul 1853, în care este depus într-o raclă trupul ctitorului bisericii. Clopotnița, înaltă de nouă metri, aflată la câțiva metri în fața bisericii, este construită din zid gros de piatră și cărămidă. Aceasta dispune de o intrare joasă, care te obligă să te smerești când îi treci pragul.
Biserica este ridicată în formă de cruce, cu pridvor închis, are patru turle de lemn, două mari și două mici, acoperite cu tablă. Fresca este realizată în stil bizantin și a fost restaurată în 1924, când catapeteasma a fost poleită cu bronz aplicat peste foița originală de aur. În timpul restaurării s-a depus un efort deosebit pentru a se îndepărta bronzul și a scoate la lumină splendoarea originală a foiței de aur care o îmbracă. Au fost îndepărtate opt straturi de depuneri. Pictura a fost refăcută între 1995 şi 2003.
Catapeteasma, sculptată în lemn de tei, este susținută de opt stâlpi cu ornamente bogate, în forme de viță-de-vie cu struguri, în stil bizantin. Ea dispune de șapte rânduri de icoane, cele împărătești fiind îmbrăcate în argint. Întregul ansamblu alcătuiește o operă de artă monumentală, o capodoperă de migală, fantezie și ingeniozitate. Ușile împărătești au fiecare câte un cap de vultur, cu trup de șarpe încolăcit, ținând în cioc corzi de viță cu struguri, din care ciugulesc alți doi vulturi. Icoanele de pe catapeteasmă, cu scene din viața Mântuitorului, par a fi fost pictate de un meșter grec, deoarece pe spate se află indicații de amplasare în ansamblu scrise în grecește.
Ctitorul - filantrop și susținător al Unirii
Despre personalitatea ctitorului Ispas Făgărășanu au scris prof. dr. Ștefan Grigorescu și Florian Laurențiu Stoica, descendent pe linie feminină a acestuia. Opiniile lor sunt uneori contradictorii, rămânând preoților sarcina de a descoperi documente care să completeze adevărul cu privire la acest important om al vremii respective.
Reținem totuși câteva date referitoare la Ispas Făgărășanu, apărute într-un articol semnat de Florian Laurențiu Stoica, intitulat „Un patrimoniu continuu de peste 1.000 de ani”, publicat pe site-ul „Independența Română - independența prin cultură”. Aflăm astfel că Ispas Făgărășanu, pe numele de copil Ispas Bugulescu, s-a născut în București în anul 1797. Familia lui a dispărut în timpul „Ciumei lui Caragea”, din anii 1813-1814, el fiind adoptat, crescut și educat de familia Văcărescu. S-a căsătorit cu Maria, fiica postelnicului Drăgan Făgărășanu, luând după căsătorie numele soției. Urmare acestei alianțe a devenit mai târziu proprietar asupra unor întinse suprafețe de pământ din județul Ialomița.
A fost mare serdar, mare clucer, asistent de ispravnic (1831) și judecător la Tribunalul Ialomița (1837-1838). „Împreună cu ginerii ori succesorii săi a contribuit în mod decisiv la emanciparea copiilor de țărani, trimițându-i la școală. În egală măsură îndrumând atât maturii, cât și familiile lor să meargă la bisericile construite de el spre a lua taina învățăturii. A ctitorit primăria din Grindu, a ridicat Hanul cel Mare, sau «Hanul lui Ispas» de la Grindu. A dăruit Eforiei Spitalelor Civile casa lui de pe Podul Mogoșoaiei. (…) A ales pentru început a ctitori biserica din Grindu”, sat pe care îl vedea „un fel de centru cultural și economic. (…) A făcut parte din partida naționalistă care în anul 1859 a susținut alegerea lui Ioan Cuza ca Domnitor al Țării Românești. În pronaosul bisericii din Grindu este imortalizat în uniformă de adjutant al șefului Poliției din București, alături de soția lui Maria, de fiii săi Dimitrie și Ispas și de fiicele Zinca, Itali și Atina, cât și de socrii săi Ruxandra și Drăgan Făgărășanu”, se arată în articolul pomenit.
Biserica este casa mea
„Parohia mai are astăzi în jur de 650-700 de familii. Este destul de îmbătrânită, acesta fiind și motivul pentru care la slujbă participă în jur de doar 40-50 de persoane de fiecare dată. Ne bucurăm în schimb de prezența numeroasă a copiilor și a domnului primar, care vine în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. Biserica noastră este monument istoric de clasa A. Emblematică însă pentru biserică și comunitate este catapeteasma, o bijuterie unică în Câmpia Bărăganului, care, prin frumusețea ei, dă mărturie și despre slujirea preoților, evlavia credincioșilor, despre comunitate, vârstnici și copii, despre viitorul parohiei. Icoana Maicii Domnului, restaurată în 2017, se adaugă și ea odoarelor de mare preț ale bisericii noastre, pentru că este făcătoare de minuni. La fiecare obstacol pe care l-am întâmpinat în activitatea administrativă, sau chiar în viața noastră personală, rugându-ne ei, ne-a rezolvat problemele și ne-a ridicat din apăsare. De asemenea, rugăciunile care se fac în fața ei au adus alinare și chiar însănătoșire multor copii din parohia noastră. De aceea credem că este odorul cel mai de preț al bisericii. Stilul iconografic al sfintei icoane, care îl imită pe cel al catapetesmei, arată că ea a fost pictată probabil în Ardeal, pentru că se observă o ușoară influență gotică”, ne mărturisește părintele paroh Traian Alexe. La rându-i, părintele coslujitor Lucian Paul Ionescu ne precizează că „patru icoane de pe catapeteasmă sunt îmbrăcate în ferecătură de argint. Când au fost restaurate am descoperit că sunt de o frumusețe extraordinară”.
După ce ne-am închinat la sfintele icoane, impresionați de catapeteasmă, i-am rugat pe cei doi preoţi să ne vorbească despre tainicele și durabilele legături între generații, între membrii comunității, despre punțile către viitor, pe care aceste frumuseți emblematice ale bisericii le realizează doar prin simplul fapt că există, despre bătrânii parohiei și despre copiii ei. „Efectuăm periodic vizite pastorale în parohie. Acordăm o atenție deosebită bătrânilor singuri, pe care îi ajutăm cât putem de mult. Avem un caz mai deosebit, o bătrânică, Stana Dinu, de 93 de ani, nevăzătoare, căreia i-au murit copiii și a rămas singură. O ajutăm și noi, și vecinii. Pe dânsa o vizităm mai des. Beneficiem de suportul unor parteneri din București în activitățile noastre filantropice, care ne ajută să procurăm alimente, medicamente, câteodată chiar și îmbrăcăminte sau obiecte de uz casnic pentru cei nevoiași. La bătrâna despre care vă vorbeam merg zilnic niște tineri voluntari, care vorbesc cu ea, o ajută. Avem organizat și un grup de rugăciune, la care participă și dânsa, prin telefon, în fiecare seară. Când putea să meargă, o luam cu noi în pelerinaje la bisericile și mănăstirile din zonă, unde participam la slujba Sfântului Maslu. Încercăm să-i implicăm pe fiecare dintre acești bătrâni în activitățile noastre, astfel încât să poată depăși singurătatea, stările de anxietate, tristețile și dorul după copiii și nepoții care de multe ori uită să-i mai viziteze”, ne mărturisește părintele paroh Traian Alexe.
„Am avut mulți bărbați, precum nea Matache, fostul nostru dascăl, nea Niculai Gulie și alții, care ne sprijineau în activitățile pe care le desfășuram la biserică, dar care, din păcate, au plecat dintre noi și lipsa lor o simțim din plin acum. În timpul pandemiei, părintele paroh a inițiat ducerea în noaptea de Paști a Sfintei Lumini la toate casele din comunitate, lucru pe care îl facem de atunci în fiecare an. Sperăm să devină o tradiție în parohia noastră. La fel și pâinea binecuvântată numită «Paşti», pe care o dăruim dimineața credincioșilor, prin grija voluntarilor, consilierilor, și copiilor parohiei. Biserica ne unește pe toți, și atunci când enoriașii nu pot ajunge la sfântul lăcaș, le ducem noi Biserica acasă, prin ceea ce facem pentru ei, prin vizitele pastorale și activitățile filantropice, prin festivalul de colinde «După datini colindăm», ajuns la a zecea ediție, la care participă copii din 6-7 parohii din zonă”, ne spune și părintele coslujitor Lucian Paul Ionescu.
Înainte de a părăsi satul, am vizitat-o pe mama Victoria Iordache, de 82 de ani, care locuiește singură, și care avea să ne întărească ideea comuniunii despre care am vorbit mai sus. „Copiii mei sunt la București și aici în comună, fiecare la casele lor, cu problemele lor. Soțul a decedat acum 18 ani. Copilul cel mai mic mi-a murit acum un an și ceva. La o săptămână, la două săptămâni, ei mă vizitează. Dacă o dată nu ajung la biserică, nu mă simt bine. Pentru mine, biserica este casa mea. Părinții noștri mă cercetează foarte des, așa cum îi cercetează și pe ceilalți bătrâni din sat. Au grijă de noi să nu rămânem nespovediți, neîmpărtășiți. Când mi-a fost greu, au fost permanent alături de mine, și pentru asta nu știu cum să le mulțumesc”, ne-a spus aceasta.
Când am plecat spre mama Victoria, am mai trecut o dată pe sub bolta joasă a vechii clopotnițe și ochii ne-au căzut, din nou, pe icoana Sfântului Gheorghe care învinge balaurul. Imagine edificatoare a lumii, a vremurilor pe care le trăim, în care veșnic suntem încercați și chemați să învingem provocările, pentru a rămâne cu familiile și cu copiii noștri, „potriviți” cu cele ale Bisericii.