Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Importanța povățuitorului duhovnicesc în lucrarea rugăciunii neîncetate

Importanța povățuitorului duhovnicesc în lucrarea rugăciunii neîncetate

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Dr. Ștefan Zară - 31 Oct, 2022

Citește și: Importanța povățuitorului duhovnicesc în lucrarea rugăciunii neîncetate (II)

A vorbi despre Rugăciunea lui Iisus ca un apanaj exclusiv al călugărilor este, cu siguranță, o exagerare și o înțe­le­gere greșită a spiritualității răsăritene. Mântuitorul Hristos nu a propovăduit Evanghelia doar pentru anumite categorii de oameni. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură nu se adresează doar unei categorii de credincioși, ci tuturor. Până și cunoscutul îndemn al Mântuitorului Iisus Hristos „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să‑și ia Crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34) se adresează tuturor credin­cio­șilor. Toți cei ce se botează întru Hris­tos trebuie să-și asume Crucea Lui spre a ajunge la Înviere.

Asemenea, îndemnul Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni, „Ru­gați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), nu îi privește exclusiv pe monahi, ci este dat tuturor credincioșilor, fie ei călugări sau credincioși căsătoriți. Îndemnul de a se ruga neîncetat este adresat tuturor celor care doresc să se mântuiască, însă monahii, prin starea lor harismatică, „mai presus de fire” (Theodoretus Cyrrhi Episcopus, Haereticarum fabularum compendium, 5, 24, în: PG, 83, 532), se pot pre­ocupa de această lucrare cu mai multă luare-aminte. Sigur că monahul nu poate trăi fără rugăciunea neîncetată, în chinovie sau singurătatea si­hăstrească, însă nici mireanul nu poate avea o adevărată comuniune cu Dumnezeu dacă nu dobândește rugăciunea neîncetată.

Rugăciunea lui Iisus devine pentru monah, în trăirea așteptării eshatologice, principalul mijloc de a păstra prezența lui Dumnezeu în mintea lui, prin chemarea neîncetată a numelui lui Iisus și, în același timp, acesta dă făgăduința împlinirii lucrării lăuntrice la tunderea sa în monahism: „primește sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos. Că este dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget și în gura lui numele Domnului Iisus și a zice: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” („Rânduiala tunderii monahului”, în: Molitfelnic, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2019, p. 191).

Sfântul Paisie de la Neamț, vorbind despre rugăciunea neîncetată, accentuează importanța practicării acesteia de către toți credincioșii, fără oboseală și neîncetat: „Întotdeauna cu mare cinste și cu cea mai adâncă cucernicie o aveau (rugăciunea neîncetată) ca pe un lucru plin de tot folosul duhovnicesc” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugăciunea minții”, în: Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. II, publicate după traduceri vechi revăzute, cu note și comentarii de Valentina Pelin, cu o postfață de Virgil Cândea, Iași, Ed. Doxologia, 2010, p. 167). Însă, având în vedere faptul că această rugăciune „este mult mai mare decât orice faptă monahicească - și, după Sfinții Părinți, este culmea de­săvârșirii și izvorul virtuților, încă și cea mai nevăzută lucrare în adâncul inimii cu mintea -, cu atât și nevă­zu­tele mreji subțiri, și de mintea ome­nească abia pătrunse, ale feluri­te­lor înșelări și năluciri sunt întinse asupra ei de nevăzutul vrăjmaș al mân­tuirii noastre” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugă­ciu­nea minții”, p. 196), adică fiind cu adevărat „meș­te­șug duhovnicesc” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătu­ire despre rugăciunea minții”, p. 194), pregătirea pentru deprinderea acesteia trebuie împlinită sub ascultarea unui îndrumător du­hov­nicesc experimentat: „Un astfel de povă­țu­i­tor adecvat va învăța și pe ucenicul său să-și pună sufletul pentru toate poruncile lui Hristos. Și ucenicul văzând și auzind de la povățuitorul său toate cele arătate mai sus, urmân­du-i cu credință și cu dragoste, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să împlinească sfaturile povățuitorului, să propășească în poruncile lui Hristos și să dobândească mântuirea” (Serghie Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului. Învăță­tura și influența lui asupra Bisericii Ortodoxe, traducere de Episcopul Nicodim, starețul Mănăstirii Neamț, ­Tipografia Mănăstirii Neamț, 1933, p. 136). Datorită ne­cesității absolute a povățuirii duhov­ni­cești spre în­su­și­rea acestei rugăciuni, Sfântul Cuvios Paisie consideră că practicarea acesteia este totuși mai potrivită viețuirii monahale, devenind oarecum rugăciunea prin excelență a monahilor: „Și acest meșteșug duhovnicesc este adevărata și netrecătoarea lucrare a monahilor, ca nu numai prin lepădarea de lume și a celor ce sunt în lume: schimbarea numelui încă la tundere și deosebirea veșmin­te­lor, necăsătorie, feciorie, curăție, vie­țuire în sărăcia cea de bunăvoie, deosebirea mâncării și a locului de pe­trecere, ci să-și aibă monahii lucra­rea (petrecerea) și prin însuși cugetul duhovnicesc pentru luarea-aminte la omul lăuntric, și prin rugăciune, care se de­o­se­bește și o întrece mult pe cea a oamenilor mireni” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugăciunea min­ții”, p. 194).

Orice meșteșug, orice artă, se do­bân­dește cu multă trudă, sub povă­țu­irea unui îndrumător bun, la fel și lucrarea rugăciunii neîncetate necesită un efort ascetic de lungă durată, sub atenta îndrumare a unui duhovnic, care este, pe de o parte, garantul transmiterii unei tradiții nealterate, iar pe de altă parte, îl ferește pe nevoitor de căderea în înșelarea demonică: „Artă numesc această sfântă rugăciune sus pomeniții părinți, socot, pentru că după cum arta nu o pot învăța oamenii singuri, fără un artist, așa și facerea acestei rugăciuni a minții, fără un povățuitor iscusit, nu este cu putință. Însușirea ei, după Sfântul Nechifor, cei mai mulți, dacă nu toți, o dobândesc prin învățătură. Și numai foarte rari o primesc de la Dumnezeu fără învățătură, prin munca simțită și prin căldura credinței” (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, p. 249).

Cel care năzuiește spre deprinderea acestei rugăciuni trebuie „numaidecât să caute cu cea mai mare osteneală un povățuitor cunoscător; dacă un ase­menea povățuitor nu se gă­sește, atunci Sfinții Părinți ne poruncesc să luăm învățături din Dumnezeiasca Scriptură și din învăță­turile purtătorilor de Dumnezeu Părinți, după însuși cuvântul Mântuitorului, Care a zis: «cercetați Scrip­turile şi veți afla în ele viața veșnică» (Ioan 5, 39). Și deși Preacuviosul Nil zice: aceasta numai în ce privește rugăciunea minții, dar nevoia de a avea un povățuitor iscusit se simte nu mai puțin în lupta cu patimile rele şi la împlinirea poruncilor dumnezeiești (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neam­țului, p. 137). Necesitatea povățui­torului du­hovnicesc nu este atât pentru o îndrumare teoretică, cât pentru a ne împărtăși din harisma duhovnicului de rugător: el nu doar povă­țuiește ucenicul, ci se și roagă permanent pentru acesta și împreună cu acesta. El este văzut de Sfântul Cuvios Paisie, ca de altfel de întreaga literatură filocalică și patericală, ca un adevărat om al lui Dumnezeu, un trimis și un reprezentant al Acestuia: „Din gura lui, ca din gura Domnului, să primiți cuvânt, dacă încă vreți să aveți folos sufletelor voastre […]. Chiar dacă i se pare cui­va din­tre frați că nu are nevoie - că știu singur și pot să-l fac -, pentru orice lucru să-l întrebe pe părintele […]. Căci de la Dumnezeu și de la Sfinții Pă­rinți așa se cuvine, ca în orice lucru, chiar de ar fi și un frate prea iscusit, dator este mai întâi să-l întrebe pe du­hovnic și să nu-l silească pe el către părerea sa, ci să aștepte cum va judeca și va hotărî el” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Prea­cinsti­ților întru Domnul Părinți din Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului de la Poiana Mărului”, în: Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. I, publicate după traduceri vechi revăzute, cu note și comentarii de Valentina Pelin, cu o postfață de Virgil Cândea, Iași, Ed. Doxologia, 2010, p. 23).

(Va urma)