În ce condiţii mă pot împărtăşi în Săptămâna Luminată?

Răspunsul la o astfel de întrebare poate naşte multă nedumerire, atât în rândul preoţilor, cât şi al credincioşilor.

Pe de o parte, întâlnim po­zi­ţia categorică a celor care văd o le­gătură indisolubilă între postire, Taina Pocăinţei şi Sfânta Euharistie. Cel puţin în ultimul veac, în Biserica Or­to­doxă Ro­mâ­nă, s-a înce­tăţenit practica absolutei necesităţi a postirii şi spo­vedirii înaintea primirii Sfin­tei Împărtăşanii. O practică fo­lo­sitoare, izvorâtă mai ales din do­rinţa de a ne ajuta să conşti­en­tizăm faptul că primirea Sfin­tei Îm­păr­tăşanii are nevoie de o pre­gătire deosebită, după în­dem­nul Apostolului Pavel, care spune: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar, fiindcă cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, îşi mănâncă şi îşi bea osândă, nesocotind trupul Domnului“ (1 Corinteni 11, 28-29).

De asemenea, preoţii sunt îndemnaţi, în Povăţuirile din Li­tur­ghier, că, „dacă va vrea ci­ne­va să se apropie de Sfânta îm­păr­tăşire, şi în afară de cele patru posturi obişnuite, să pos­teas­că mai înainte şapte zile, petre­când în rugăciune, la bise­rică şi acasă (şi aceasta nu la vreme de ne­voie, căci la vreme de nevoie nu­mai trei zile sau chiar numai o zi să se îngăduie să postească) şi mai înainte să se pregătească, după rânduială, prin mărturisi­rea păcatelor“ (Vezi „Litur­ghi­er“, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 518).

În acelaşi timp, impunân­du-se postirea şi spovedania înaintea primirii Sfintelor Taine, e mai uşor de evitat o extremă ne­do­rită: împărtăşirea fără pre­gă­ti­rea necesară. Unii creştini, în­ţe­legând greşit unele îndemnuri ale Sfinţilor Părinţi, doresc să se împărtăşească zilnic, crezând că acest lucru le asigură sănătatea fizică sau mântuirea sufletului.

Pe de altă parte, respectarea cu stricteţe a acestei rânduieli, de a posti şi de a ne spovedi îna­in­tea fiecărei Împărtăşanii, poa­te duce la o altă extremă: apro­pi­erea foarte rară de Sfântul Potir. Mai mult, sunt situaţii de-a lungul anului când participăm la Sfinte Liturghii la care nimeni nu primeşte Sfintele Taine, în afara slujitorilor şi, în cel mai fericit caz, a copiilor mici, care nu trebuie să postească şi să se spovedească înainte.

Un astfel de caz întâlnim în Săptămâna Luminată (luni şi marţi, în a doua şi a treia zi de Paşti, şi chiar vineri, în ziua Izvorului Tămăduirii), după Naşterea Domnului sau după Pogorârea Sfântului Duh. Cei care doresc să se împăr­tăşească la vreuna din Sfintele Liturghii săvârşite, acum sunt opriţi de interdicţia îm­păr­tăşirii fără postire şi spo­vedanie.

Încercând să oferim un răspuns echilibrat, în ascul­ta­re faţă de rânduiala canonică a Bisericii, trebuie să identificăm în Sfintele Canoane pe cele care se referă la acest subiect. Cer­ce­tând colecţia de canoane, întâlnim cel mai des referinţe la obli­ga­tivitatea creş­tinilor de a participa la Sfân­ta Liturghie şi de a se îm­păr­tăşi cu Sfintele Taine sau menţionarea si­tu­a­ţii­lor în care nu se pot împărtăşi, fiind opriţi pentru o vreme, din cauza unor păcate săvârşite (desfrâ­na­re, concubinaj, furt, cămă­tă­rie, vrăjitorie, ghicitorie, în­şe­lătorie, ură ş.a.). Nu întâlnim nici un canon care să prevadă în mod expres obligativitatea postirii şi a spovedirii înaintea primirii Sfintei Îm­păr­tăşanii, toate vor­bind despre pregătirea necesa­ră. O astfel de pregătire nu exc­lu­de, e adevărat, nici postul, nici Spovedania. Pot fi însă întâlnite şi excepţii, cum este cazul muribunzilor, care pot primi Sfânta Împărtăşanie pe patul de moar­te, dacă îşi doresc acest lucru, chiar şi fără o spovedanie propriu-zisă, fără îndeplinirea vreunui canon şi fără ajunare (comp. Canonul 13 al Sinodului I ecu­menic, Canonul 5 al Sf. Gri­gorie de Nissa, Canonul 7 Carta­gina şi Canonul 9 al Sf. Nichifor Mărturisitorul).

Şi Săptămâna Luminată, între Noaptea Învierii şi Du­mi­ni­ca nouă (a Tomii), poate con­sti­tui o excepţie de la regula îm­pă­mântenită, mai ales că exis­tă şi un canon care se referă la rânduiala prăznuirii acesteia, şi anume: Canonul 66 al Sinodului Trulan (V-VI ecumenic). Iată ce spune:

„Din Sfânta zi a Învierii lui Hristos Dumnezeul nostru, pâ­nă la Duminica nouă, toată săp­tă­mâna se cuvine a zăbovi cre­din­cioşii nelipsit în Sfintele Biserici, cu psalmi şi cu laude, şi cu cântări duhovniceşti, ve­se­lin­du-se şi serbând întru Hristos, şi luând aminte la citirea Dum­nezeieştilor Scrip­turi, şi des­fă­tându-se cu Sfin­te­le Taine. Că aşa vom fi cu Hristos împreună înviaţi, şi îm­preună înălţaţi. Nici­decum dar în proarătatele zile să se săvârşească alergare de cai, sau vreo altă privelişte de norod“  („Pidalion şCârma Bi­se­riciiţ“, p. 293).

Observăm cum Sfinţii Părinţi alcătuitori ai canonului acordă o deosebită importanţă Săp­tă­mâ­nii Luminate, rânduind ca pre­o­cu­parea creş­ti­ni­lor să nu fie în­drep­tată numai către manifes­tă­rile de bucurie lumeşti (întâlnite până astăzi în majoritatea fa­miliilor, în restaurante, parcuri şi pieţe publice), ci mai ales pentru participarea la sfintele sluj­be, pentru cunoaşterea Sfin­telor Scrip­turi şi, iată, pentru  primirea Sfin­telor Taine.

Faptul că mâncăm „de dulce“, din mâncărurile binecu­vân­tate la finalul Sfintei Li­tur­ghii din Noaptea Învierii, nu trebuie să constituie un impediment pentru primirea Sfintei Îm­păr­tă­şa­nii, lucru valabil, de altfel, în ca­zul slujitorilor. De asemenea, Sfintele Canoane interzic postul în zilele de săr­bă­to­are (comp. canoanele 64 apostolic, 55 VI ecu­menic, 18 Gan­gra), îndeosebi în perioadele de după marile praz­nice, fiindcă „vor veni zile când se va lua de la ei Mirele, şi atunci vor posti“ (Matei 9, 15).

Având în vedere toate acestea, credem că răspunsul la în­tre­barea din titlu nu poate fi unul categoric negativ, acest lu­cru nefiind, aşa cum am vă­zut, în concordanţă cu în­vă­ţă­tu­ra canonică a Bisericii.

E de dorit ca fiecare, cleric sau mirean, să-şi dorească să se apropie cât mai des de Sfân­tul Potir, „cu frică de Dum­nezeu, cu credinţă şi cu dra­gos­te“, renunţând la păcate, măr­tu­risin­du-le înaintea duho­v­ni­cu­lui, po­că­indu-se pentru ele şi încercând să-şi schimbe viaţa, fiindcă ne avertizează Mân­tu­i­to­rul: „Ade­vărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 53-54).

Fiecare duhovnic, cu libertatea şi responsabilitatea pe care le are, poate hotărî dacă şi când cineva poate primi Sfânta Împărtăşanie în Săptămâna Luminată, în funcţie de cum s-a pregătit de-a lungul Postului Mare, de cât de râvnitor este şi de cât de mult îşi doreşte să se bucure de roadele Sfintei L­i­tur­ghii.

Un slujitor ar trebui să fie trist şi neliniştit atunci când la o Sfântă Liturghie este singurul care se împărtăşeşte, impunând credincioşilor reguli pe care el însuşi nu le respectă. (Res­pon­sabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)