Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial „În rugăciunea inimii sunt înglobate toate virtuţile”

„În rugăciunea inimii sunt înglobate toate virtuţile”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Ştefan Sfarghie - 14 Noi, 2022

Isihasmul, termen teologic ce desemnează pentru Ortodoxie o cale spirituală specifică tradiţiei creştine orientale, este esenţial, atât pentru viaţa duhovnicească a Bisericii, cât şi pentru doctrina acesteia. Această disciplină ascetică, având origini monahale, poate fi înţeleasă numai dacă este privită ca un ansamblu de două elemente complementare şi indisolubile. Termenul se referă la o cunoaştere teologică conceptuală, care îl conduce pe om către înţelegerea unei experienţe spirituale trăite. Conceptul în sine trebuie privit şi ca termen teologic, dar şi ca experienţă spirituală reală de înaintare pe calea desăvârşirii încă din viaţa aceasta, experierea harului fiind esenţială în isihasm.

André Scrima, vorbind despre redescoperirea înţelesului adevărat al isihasmului, preciza că aceasta nu se realizează doar printr-o cufundare în trecut, în vederea refacerii traseului istoric, spiritual şi doctrinar al isihasmului, ci apropierea de isihasm reprezintă o mergere spre centru, tradiţia isihastă fiind centrală în Ortodoxie. Această disciplină ascetică de origine monahală, deşi s-a născut ca învăţătură în secolele 4-5, îşi are obârşia în Vechiul Testament. Ar fi o greşeală să încercăm să întocmim itinerarul tradiţiei isihaste potrivit pretenţiilor cercetării istorice. Din acest motiv, teologii recomandă o citire în adâncime a textelor scripturistice care fac referire la isihasm. De pildă, „la mijlocul secolului al 4-lea, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte deja despre «o tradiţie subînţeleasă şi tainică, ce s-a păstrat până la noi, şi o învăţătură ascunsă pe care Părinţii noştri au păzit-o în tăcere, departe de orice curiozitate». Curând după aceea, Sfântul Ioan Casian, care a reunit prin uimitorul său pelerinaj spiritual Orientul şi Occidentul, mergea în pustia tebaidică pentru a dobândi acolo ştiinţa rugăciunii neîncetate. El spune în această privinţă: «E un secret... pe care ni l-au transmis puţinii continuatori ai Părinţilor primului veac (antiquissimorum patrum), pe care, la rândul nostru, nu îl încredinţăm decât unui mic număr de suflete care sunt cu adevărat însetate să-l cunoască»” (André Scrima, Despre isihasm, Editura Humanitas, Bucu­reşti, 2003).

Aşadar, Tradiţia Răsăritului, care s-a fixat încă din epoca Apostolică şi care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până în zilele noastre, conform căreia aspiraţia creştinului este trăirea şi vieţuirea în şi pentru Dumnezeu, este axială în Ortodoxie. Această tradiţie nu reprezintă un simplu sistem de cunoştinţe abstrac­te, ci ea este o axă care orientează viaţa creştină spre Dumnezeu şi de-a lungul căreia se va dezvolta şi isihasmul. În cadrul isihasmului vorbim şi de o remarcabilă creaţie teologică, spirituală şi culturală, continuatoare a tradiţiei celor şapte Sinoade Ecumenice, care vizează îndumnezeirea omului în Duhul Sfânt. Totodată, pentru a se defini în istorie ca adevărată teologie, dar mai ales pentru a se putea formula, isihasmul a dat naştere unei controverse teologice, a cărei consecinţă a fost asocierea sau perceperea lui în mediul teologic occidental ca fiind o sectă incomprehensibilă şi cel puţin ciudată.

Cu toate acestea, în renumitul secol al 18-lea, isihasmul a fost pentru Biserica Răsăritului un imbold, dar şi o şansă în păstrarea nealterată a doctrinei celei adevărate, într-o vreme în care aceasta era atacată de ideile Iluminismului şi ale Revoluţiei Franceze. În Europa Occidentală, exista o relaţie tensionată între credinţă şi ştiinţă, între natural şi supranatural, tensiune ce debutase încă din timpul lui Galilei şi care a cunoscut mai multe etape succesive, ajungându-se ca în cea de-a cincea etapă, gânditorii să conchidă că singura formă de cunoaştere adevărată este cea ştiinţifică, şi că este o absurditate să se considere că mai există şi o altă formă de existenţă. Cât despre supranatural, aceasta era o concepţie de­suetă, supranaturalul fiind considerat ca fiind chiar inexistent.

Aşadar, într-o lume marcată de principiile autonomiei persoanei, în care obiectivitatea ştiinţei este absolutizată, într-o lume independentă de Dumnezeu şi aflată în plin proces de modernizare, Ortodoxia vine cu un mesaj îndrăzneţ, isihasmul cu rugăciunea inimii, nu pentru a se opune modernităţii, fiindcă Spiritul nu stă în opoziţie cu nimic, nu pentru a impune ceva, ci pentru a propune o cale spirituală, care urmată cu responsabilitate îi permite omului să rămână fidel Tradiţiei axiale patristice şi într-o cunoaştere în continuitate cu duhul Tradiţiei patristice, oferindu-i totodată şansa înaintării omului pe calea desăvârşirii şi apoi a îndumnezeirii.

Sfântul Grigorie Sinaitul sublinia că sunt unii care nici măcar nu vor să admită existenţa harului, şi aceasta pentru că sunt întunecaţi, iar puţina lor credinţă vine din nesimţire şi neştiinţă. El socoteşte că „în rugăciunea inimii sunt înglobate toate virtuţile”. Această rugăciune presupune adunarea minţii, care este adesea împrăştiată şi prinsă în cele lumeşti, presupune pocăinţa, ca zdrobire a inimii, iubirea de Dumnezeu, smerenia şi simţirea (pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Vol. 7, Bucureşti, 2013).