Înfiinţarea Patriarhiei „prin noi înşine“...

După împlinirea idealului naţional al Marii Uniri din 1918, a urmat unificarea bisericească a provinciilor surori din România reîntregită. Cu acest prilej, din ce în ce mai multe voci militau pentru ridicarea mitropolitului primat la rang de patriarh şi înfiinţarea Patriarhiei Române.

Unirea pe vecie a Bisericilor din provinciile surori în "una şi nedespărţită Biserică Ortodoxă Română" a avut loc în sesiunea extraordinară a Sfântului Sinod şi a Consistoriului superior bisericesc din data de 17 decembrie 1919. A doua zi, la 18 decembrie, în scaunul vacant de mitropolit primat a fost ales episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care devenea, astfel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

Arhimandritul Iuliu Scriban, descriind situaţia bisericească a României Mari, amintea despre "un singur trup, din atâtea Biserici răzleţe câte erau îndată după război", menţionând că "s-a ivit părerea că starea ei de a fi o singură întocmire trebuie să se simtă şi la întocmirea bisericească, adică să nu aibă numai cinci mitropoliţi, măcar că unul singur era primat, ci să se înfiinţeze o treaptă nouă, pe care Biserica o cunoştea în vechile întocmiri ale Bisericii universale, şi să avem un patriarh, prin care să se rostească faptul că acum suntem o singură Biserică peste care se află un singur păstor de această treaptă". În perioada elaborării "legii unificării Bisericii", printre "planurile de vieţuire nouă bisericească şi de nouă croială a ocârmuirii bisericeşti care s-au urzit după război", se cerea înfiinţarea unei patriarhii româneşti: "S-a auzit şi cuvântul acesta, că ar trebui să întocmim Biserica românească pe temei de patriarhat".

"Să se ridice mitropolia centrală de la Bucureşti la rangul de patriarhat al românilor"

În august 1920, mitropolitul primat Miron Cristea, aflat la Mănăstirea Căldăruşani, unde lucra la elaborarea unor "Principii fundamentale pentru organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române din regatul român", scria către Constituanta bisericească: "În cursul verii 1919 am avut purparleuri cu mai mulţi fruntaşi ai Bisericii noastre asupra modului cum ar fi să organizăm Biserica Ortodoxă Română din întreg regatul în mod unitar. Dintre aceştia, Ioan Preda, bătrânul jurisconsult al Consistoriului arhidiecesan din Sibiu - cu carele am tratat materia aceasta în curs de vreo 4-5 zile - a cuprins în firul discuţiilor mele unele momente în sub alăturatul memoriu, adăugând ideea, pe care a scos-o la iveală în Biserica şi Şcoala din Arad profesorul dr. Ciuhandu şi pe care o agită şi alţii, ca să se ridice mitropolia centrală de la Bucureşti la rangul de patriarhat al românilor".

Într-adevăr, în periodicul arădean Biserica şi Şcoala din 10 februarie 1919, pr. dr. Gheorghe Ciuhandu scria: "Ajunşi odată la unitatea politică şi ierarhică-bisericească, avem şi noi dreptul să ne gândim chiar şi la înfiinţarea demnităţii de patriarh ortodox român".

Palatul judeţean din Sibiu a găzduit, în perioada 6-8 martie 1919, primul Congres preoţesc din Transilvania, după Marea Unire din 1918. În cadrul congresului s-a remarcat referatul aceluiaşi protopop Gheorghe Ciuhandu, care a vorbit despre "împreunarea Bisericilor Ortodoxe de pe teritoriul României Mari într-o singură Biserică Ortodoxă Română şi raportul acestei Biserici faţă de Stat", prilej cu care reamintea necesitatea înfiinţării Patriarhiei Române.

În 1975, la împlinirea a cincizeci de ani de la întemeierea Patriarhiei Române, PS Nestor Severineanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei (ulterior Mitropolit al Olteniei, n.r.), descria situaţia Bisericii Ortodoxe a României reîntregite: "Imediat după Primul Război Mondial se punea la noi şi problema unificării Bisericii Ortodoxe Române. Eparhiile din România întregită erau în număr de 18, dintre care patru mitropolii şi o arhiepiscopie". Ierarhul român aminteşte că "se mai pleda pentru înfiinţarea Patriarhiei Române de către unii afirmându-se că aceasta trebuie să se facă "prin noi înşine", fără ajutorul sau aprobarea dinafară, Patriarhatul fiind o problemă de ordin administrativ şi că Biserica noastră, cu un număr de 14 milioane de credincioşi atunci, merită această treaptă şi va putea avea un rol însemnat în Ortodoxie, având atâtea moşteniri şi de la Bizanţ".

"Nu mai putem rămâne cu primaţia"

Ecouri ale necesităţii întemeierii Patriarhiei Române existau deja, chiar din partea elitei societăţii. În "Însemnările personale ale lui Elie Miron Cristea", mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului observa: "Cum era de aşteptat, "Însemnările" dedică multe pagini ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. În afara celor cunoscute oficial, aflăm de aici contribuţia şi rolul unor personalităţi ale vremii în înfăptuirea acestor idei. De pildă, Elie Miron Cristea relatează că deşi ideea "s-a ivit în capetele multora" după reîntregire, cel dintâi care a venit la el a fost Nicolae Iorga: "Nu mai putem rămâne cu primaţia". Apar apoi nume ca: S. Mehedinţi, I.I.C. Brătianu, Lapedatu, ministru de Culte, C. Angelescu, ministru la Instrucţiune, Argetoianu, fost ministru, Ioan Lupaş ş.a." Iată ce scria mitropolitul primat Miron în "Însemnările" sale: "Ideea Patriarhiei Române s-a ivit în capetele multora, îndată ce s-a întregit România. La mine mai întâi dr. Nicolae Iorga a venit să spuie: Nu mai putem rămâne cu primaţia. A şi atins aşa în treacăt ideea. Acum în urmă îmi spune Simeon Mehedinţi că şi el s-a gândit de mult. Când am început şedinţele comisiunii de 15 pentru facerea proiectului de organizare unitară a Bisericii s-a lansat ideea. Basarabenii au făcut chiar memoriu în scris şi au luat hotărâri în adunările lor bisericeşti de acasă. Eu n-am dat curs liber chestiei, ca să nu apar că eu doresc şi forţez. Mergeau mai bine aşa lucrările pentru organizare. Erau destule greutăţi de biruit şi nivelat. Nu mi se părea oportun a scoate în relief chestia patriarhiei. Dar ideea a prins, s-a copt. Au scris revistele. Au publicat chipul patriarhului (al meu), care încă nu era".