Îngrijirea părinților, datorie şi responsabilitate

Trăim într-o lume care și-a dezvoltat capacitățile medicale și de îngrijire a vârstnicilor. Oamenilor li se oferă acum o îngrijire eficace din partea instituțiilor abilitate. Însă din acest tablou perfect lipsesc uneori personaje importante: copiii. Cum ar trebui oare să se manifeste îngrijirea părinților de propriii copii? Un răspuns foarte bun îl regăsim în filele Scripturii.

Până acum câteva decenii era de neconceput ca un părinte să își petreacă ultimii ani din viață într-un azil de bătrâni aparținând statului sau un centru particular de îngrijire a vârstnicilor. Situația s-a schimbat destul de mult în ultimii ani, poate și drept urmare a unor fenomene care capătă amploare: emigrarea populației tinere, abordarea tot mai secularizată a relațiilor de familie, înstrăinarea reciprocă a părinților de copii și invers. Însă faptul cel mai percutant din punct de vedere psihologic care a condus la această răsturnare fulminantă a unui punct care părea fixat pentru vecie într-o societate considerată normală - îngrijirea părinților aflați în etate în primul rând de către copiii lor - a constat în abandonul reciproc. Un abandon care începe încă din copilărie și pe care copiii îl resimt. Părinții lor nu mai sunt acolo, lângă ei, încă de la vârste foarte mici. Cu toate că avem un concediu maternal aproape „maximal” în comparație cu restul țărilor europene, multe mame aleg să plece la muncă foarte repede, lăsând copilul nou-născut în grija bunicilor. Când cresc, tinerii nu mai sunt înconjurați cu atenție, ci lăsați în seama mijloacelor electronice. Când își întemeiază familii, mai ales dacă se mută ceva mai departe, sunt lăsați să se descurce cu problemele lor, în timp ce părinții își văd liniștiți de viață. Cumva, acest semi-abandon lasă urme adânci. La un moment dat, copilul ajunge să se înstrăineze de propriii părinți, să-i privească altfel decât în copilăria sa, atunci când tânjea după atenția și prezența lor. Nefiind iubiți decât prin vorbe, mai puțin prin fapte, copiii ajung să își repercuteze frustrările psihologice asupra propriilor părinți, abandonându-i la rândul lor. Și totuși, nu este singura explicație. Comoditatea, lipsa de interes, indiferența față de suferința propriilor părinți sunt explicații la fel de valide, deși greu de acceptat pentru o societate care se declară creștină, fără a înțelege, iată, nici măcar cum să-și iubească propriii părinți.

În Cartea Ecclesiasticul, atribuită unui înțelept iudeu pe nume Isus, fiul lui Sirah, regăsim aproape un capitol întreg despre îngrijirea părinților la bătrânețe, pe care am ales să-l cităm integral deoarece rezumă concepția biblică privitoare la acest fapt: „Fiilor, ascultaţi-mă pe mine, tatăl, şi vă purtaţi aşa ca să vă mântuiţi, că Domnul a înălţat pe tată peste fii şi a întărit judecata mamei peste copii. Cel care cinsteşte pe tată se va curăţi de păcat. Şi ca acel care strânge comori, aşa este cel care cinsteşte pe mama sa. Cel care cinsteşte pe tată se va veseli de fii şi în ziua rugăciunii sale va fi auzit. Cel care măreşte pe tată va avea viaţă lungă, şi cel care se teme de Domnul cinsteşte pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut. Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie. Nu căuta mărire întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu-ţi este mărire. Că mărirea omului este din cinstea tatălui său şi ocară este fiilor mama necinstită. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere, pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată şi, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta. În ziua necazului tău Îşi va aduce aminte Domnul de tine şi, ca gheaţa când este senin, aşa se vor topi păcatele tale. Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa” (Ecclesiasticul 3, 1-16).

Cum am ajuns la o situație în care aproape toate sfaturile cuprinse aici sunt încălcate? Cum am ajuns să fim îndepărtați sufletește de generațiile anterioare atât de mult încât refuzăm fie și să le mai vedem? Pentru că problema nu este cea a internării într-un azil, ci abandonarea acolo. Sunt copii care se străduiesc să le ușureze existența părinților lor. Dacă ai un părinte bolnav de Alzheimer pe care nu-l poți supraveghea tot timpul - ce este mai bine să faci pentru el? Să-l lași în mijlocul tuturor pericolelor sau să-l pui sub supraveghere medicală și să vii să-l vizitezi cât de mult poți? Nu azilul sau centrul pentru vârstnici este problema, ci comunicarea întreruptă, disprețul, indiferența. Faptul că uiți de părinții tăi. Faptul că nu dorești să-i vezi. Faptul că a trecut peste ei întreaga viață, așa cum va trece și peste tine, și tot ceea ce a fost, bine sau rău, nu se va mai întoarce nicicând pentru ei, dar va reveni peste tine când și tu vei fi abandonat. Cinstirea față de părinți poate avea loc oriunde, nu spațiul este important. Dacă îi lași să stea acasă, dar nu-i vezi deloc, atunci ce s-a schimbat? Cinstirea ta față de ei tot absentă este. Însă purtând crucea lor împreună cu ei, amintindu-le de momentele bune din viață atunci când suferă, trecând sub tăcere rănile inerente pe care fiecare familie le-a avut și le are, ne pregătim de fapt drumul către propria noastră bătrânețe. O bătrânețe însingurată, departe de toți și de toate, sau o bătrânețe în care firul înstrăinării care ne apropie de moarte este întrerupt de un zâmbet, de o vorbă bună, de un dialog viu al iubirii. Nu putem avea tot ceea ce ne dorim. Poate nu vom rămâne în casa noastră dragă până vom muri, poate că vom muri singuri, uitați de toți, dar măcar să avem conștiința împăcată că am făcut tot ceea ce era cu putință pentru părinții noștri, că ne-am străduit să le facem trecerea dincolo în pace și liniște, că am iertat ce au greșit - că oameni suntem toți! -, că am ținut minte ceea ce au făcut bine. Un stareț athonit spunea: „Dacă vei îngriji de un stareț bătrân, va trimite Dumnezeu om ­care să te îngrijească și pe tine” ­(ierom. Eftimie Athonitul, Din ­tra­diția ascetică și isihastă a ­Sfântului Munte Athos, trad. de ­ieroschim. Ștefan Nu­țescu, Bucu­rești, Ed. Evanghelismos, 2016, p. 47). Iar dacă ne vom îngriji de părinții noștri, atunci și de noi va avea grijă cineva atunci când va veni momentul să închidem ochii. Dar mai întâi noi trebuie să le fim alături atunci când ei vor trece dincolo, să ne binecuvânteze pentru cea din urmă dată, să ne fie iubitori până la capăt, să moară împăcați cu ideea că au crescut un copil care i-a putut îngriji și i-a susținut atunci când aveau nevoie. Nu este mângâiere mai mare pentru un părinte decât să-și dea sufletul în timp ce copilul său se roagă și îi este alături. Dar cum se va mângâia sufletește cel care și-a tratat părinții cu indi­ferență?