„Înţelepciunea dată de Dumnezeu“

În perioada actuală se afirmă adesea că misiunea Bisericii nu reuşeşte să ajungă la inimile „intelectualilor“, fie aceştia oameni de cultură, artişti, profesori renumiţi sau, pur şi simplu, persoane recunoscute ca având o inteligenţă cu mult peste medie. De aceea, urmând cuvintelor Sfântului Vasile cel Mare, ne-am străduit să înfăţişăm în cele ce urmează portretul „intelectualului“ sau, dacă ar fi să folosim un termen ceva mai apropiat de tradiţia patristică şi istoria filosofiei, al „înţeleptului“, din perspectiva Bisericii, pentru a vedea dacă imaginea secularizată modernă şi cea bisericească au puncte comune sau doar faţete contrare.

Pentru omul modern, „înţelepciunea“ constă fie în studiile universitare, fie în cultura generală, fie în priceperea legată de meseria pe care o desfăşoară acesta, sau, general vorbind, în experienţa de viaţă. Toate aceste aspecte se integrează în ceea ce numim înţelepciune, dar, din perspectiva Bisericii, le lipseşte „grăuntele de sare“ al înţelepciunii dăruite de Dumnezeu. Aşa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare, „chiar înţelepciunea şi priceperea, care par cele mai mari şi mai trainice bunuri pe care le au oamenii, sunt şi ele zadarnice, că îngâmfă şi dau omului o înălţime neadevărată; sunt o nimica dacă le lipseşte înţelepciunea dată de Dumnezeu“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii şi cuvântări“, trad. pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, EIBMBOR, 2004, p. 321). Cu alte cuvinte, înţelepciunea dobândită prin experienţa de viaţă sau la locul de muncă sau ca urmare a unei pregătiri universitare poate să conducă la mândrie şi la mulţumire de sine, încetând progresul persoanei respective în această direcţie. Credem că toată lumea este de acord cu ideea că o persoană se înţelepţeşte continuu şi nu ajunge să atingă un prag absolut dincolo de care nu se mai poate avansa. De aceea, pentru ca acest progres să nu înceteze, este imperios necesar să avem inima deschisă pentru a primi în dar şi înţelepciunea lui Dumnezeu, iar aceasta nu o pot dobândi decât cei care au o relaţie vie cu El, caracterizată prin rugăciune, înţelegerea adecvată a postului, participarea la slujbele bisericeşti şi, mai presus de toate, îmbrăţişarea smereniei (adevărata cunoaştere de sine, în Sfânta Tradiţie!) şi a mulţumirii pentru toate. Aşa cum observă Sfântul Vasile cel Mare, „nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înţelept, să nu uite să mulţumească pentru tot ce i se întâmplă în viaţă“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii şi cuvântări“, p. 80).

Ceea ce putem remarca adesea la persoanele care posedă înţelepciunea „lumească“ lipsită de cea dumnezeiască este că sunt nemulţumite, cer foarte mult de la cei din jur şi, în general, se plasează în mintea lor deasupra multor oameni dintre cei din jur, pe care îi judecă drept inculţi, lipsiţi de pricepere în ceea ce fac, sau ca oameni simpli, incapabili să înţeleagă şi să trăiască viaţa la adevărata ei profunzime. Este adevărat că şi oamenii duhovniceşti, atât de apropiaţi de Dumnezeu, pot trece prin momente de nemulţumire, dar acestea sunt legate aproape întotdeauna de propria lor persoană, iar atunci când sunt îndreptate asupra celor din jur, nemulţumirea se transformă într-o compătimire sinceră. Totodată, atunci când le cer celor apropiaţi mai mult, o fac cu gândul de a-i ajuta să progreseze şi au răbdarea necesară dacă lucrul acesta nu se va întâmpla imediat. În plus, ei se roagă pentru ca fiecare om să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu, Izvorul adevăratei înţelepciuni, nu să citească şi să se perfecţioneze la nesfârşit din punct de vedere profesional - cu toate că aceste lucruri sunt necesare în anumite cazuri.

Isteţimea şi inteligenţa din perspectiva Sfântului Vasile cel Mare

Adesea, oamenii confundă isteţimea (sau „descurcăreala“ tipic românească!) cu un soi de viclenie. Din perspectiva patristică personificată de Sfântul Vasile cel Mare, acest tip de isteţime nu este bineplăcut lui Dumnezeu: „Omul care întrebuinţează isteţimea spre paguba altora este un om viclean; iar isteţul, vrednic cu adevărat de laudă, este omul care descoperă iute şi cu judecată ce este spre binele lui şi îndepărtează relele puse cu viclenie şi duşmănie la cale de alţii împotriva lui“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii şi cuvântări“, p. 221). Cuvintele Sfântului Vasile cel Mare trebuie înţelese cu pricepere, deoarece creştinul înţelept descris aici nu este înfăţişat drept un naiv, veşnic nepregătit în faţa curselor şi vicleniilor altora. Din contră, el trebuie să aibă o minte trează, o capacitate de analiză şi discernământ care să depăşească cel puţin intensitatea celei îndreptate de oamenii vicleni împotriva sa. Sfântul Apostol Pavel observă foarte bine acest aspect atunci când le scrie corintenilor: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi“ (1 Corinteni 14, 20). Creştinul înţelept nu este un om naiv, uşor de dus de nas, care cedează în orice situaţie şi se lasă păgubit. Când vine vorba de bunurile materiale, el se poate comporta astfel, după cuvântul Mântuitorului: „Pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa“ (Matei 6, 29), dar nu va face acest lucru în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă sau atunci când trebuie să mărturisească adevărul în faţa prigonirilor. Creştinul înţelept nu este un om „moale“. Chiar dacă este milostiv, nu înseamnă că va ajunge lipsit de coloană vertebrală atunci când situaţia o cere. Sfântul Vasile cel Mare mai observă o trăsătură a creştinului înţelept: „Conducător inteligent este omul care se comportă faţă de evenimente potrivit naturii lor, rămânând totdeauna identic cu sine însuşi, fără să se mândrească în situaţiile fericite ale vieţii şi fără să fie doborât în necazuri şi nenorociri“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilii şi cuvântări“, p. 229). Acest pasaj, care aminteşte foarte mult de scrierile filosofilor stoici precum Epicur, Seneca sau împăratul Marcus Aurelius, ne confirmă importanţa păstrării unei atitudini lucide şi constante în faţa evenimentelor vieţii cotidiene pe care trebuie să o posede creştinul înţelept. Un pasaj asemănător poate fi regăsit, în mod curios, în vechiul tratat militar al lui Sun Tzu, unde ni se precizează despre generalii pricepuţi că „în calm şi fermitate nu sunt copleşiţi de evenimente“ (citatul este atribuit lui Tu Mu, în Sun Tzu, „Arta războiului“, Bucureşti, Ed. Antet, 2012, p. 43). Din acest punct de vedere, putem admite că „înţeleptul“ privit din perspectivă creştină şi imaginea acestuia din perspectiva secularizată pot avea unele particularităţi comune. De exemplu, un director de companie trebuie să dea dovadă de tact, de respect şi fermitate faţă de propriii angajaţi şi de forţă interioară în faţa evenimentelor neprevăzute care pot apărea. Cu toate acestea, el este departe de a fi un înţelept dacă rămâne lipsit în continuare de lucrarea virtuţilor creştine vitale spiritual, precum credinţa, nădejdea şi dragostea. În materialul următor vom discuta în continuare raportul dintre înţelepciunea lumească şi cea dumnezeiască în scrierile Sfântului Vasile cel Mare şi vom încerca să ducem la bun sfârşit această comparaţie pe scurt a înţelepciunii lumeşti cu cea dumnezeiască şi, implicit, a portretului „creştinului înţelept“ cu cel al „intelectualului“ modern.